cum am alergat eu cu robert

   pe robert îl urmăresc de vreo doi ani. la început vedeam știri și comentarii pe paginile de alergare și aşa am înțeles că “înghite” cu încăpățânare km și distanțe foarte lungi, că e un băiat tânăr și ambițios, cu putere și curaj. pe urmă, încet-încet am început să îi citesc blogul și aproape că nu mi-a venit să cred că există un om în combinația asta, aşa cum e el. sportiv dur, puternic și rezistent, răbdător și curios, pentru care nu există “nu se poate”. și în paralel, un tip care citește poezii, scrie despre dragoste și dor și își respectă mama aşa cum puțini sunt în stare.

   de hospice sunt legată de când le așteptam vizita ca pe o mântuire miraculoasă - până când n-a mai fost nevoie… îi apreciez cu tot sufletul și am mai alergat pentru a aduna donații pentru ei iar când au anunțat ce urmează să facă alături de robert, am știut că trebuie să fiu și eu acolo. să alerg cu el o jumătate de oră, aşa bătrână și înceată cum sunt. să vorbesc din nou oamenilor despre un nou soi de speranță domoală și bună pe care ei o pot împărți, la nevoie.

   am urcat pe bandă mai emoționată decât la orice examen, decât orice puștoaică la prima întâlnire. aş fi vrut să îl întreb atâtea. cum a fost când a terminat primii 5 km. cum a fost când a pierdut prima dată. cum face să respire când nu mai poate să respire. cum face să nu-i mai fie frică. în loc de toate astea, am tăcut stingherită și rușinată. nu mă gândeam decât cum să fac să nu-l încurc, să nu-l fac de râs. m-a izbit felul în care pășea. apăsat și ușor în același timp, mai mult zbura. privea înainte dar zâmbea și celor din jur. părea că se joacă, aşa ca un copil care fuge prin pădure “de-a v-ați ascuns”. dar undeva în colțul ochilor și-n glasul cu care spunea “mama, te rog dă-mi niște apă” se simțea bine că știe ce face și de ce face. simplu și al naibii de complicat - să alerge fără oprire 12 ore și 135 km. ca să adune donații pentru casa hospice. ca să arate că se poate ca oamenii să aibă grijă de alți oameni necunoscuți. când zâmbea, totul părea extrem de simplu. părea că după ce noi toți ne vom fi terminat alergările, boala asta nenorocită nu o să mai existe. când am urcat alături de el, eu asta am simțit. că noi, fiecare după puterea lui, o să o călcăm în picioare suferința. și că după acest război crunt de 12 ore, nimeni nu o să mai fie trist și fără speranță. când reporterul a venit să-i ia interviu, singura grijă a lui robert a fost “să nu mă faci să plâng”. i-am spus “o să plâng eu în locul tău” și a zâmbit și a dat din cap, aprobator. mă uitam la el coada ochiului, îngrijorându-mă de tot efortul și chinul prin care trebuie să treacă. amintindu-mi și de chinul prin care trec bolnavii fără speranță în spitalele noastre. gândindu-mă cum e să fii condamnat la moarte fără vreo vină. cum e să fii cel care stă, ani la rând, lângă un astfel de condamnat, care luptă fără să știe exact până când. apoi au venit bunicile acelea cu pancarte și baticuri colorate, ascunzând frunți pustiite de citostatice. când le-am văzut încurajările, eu am plâns și el a călcat și mai apăsat. alerga în mijlocul nostru dar uneori părea că e singur, că se îndreaptă către ceva ce numai el știe și caută. când m-am dat jos de pe bandă, ne-am strâns mâinile și eu i-am spus în gând că sper ca el să nu fugă de ceva ci să alerge către ceva, către visul lui frumos și albastru.

  am alergat un pic cu robert și a fost ca și când m-am întâlnit cu un extraterestru. după o vreme eu am revenit pe pământul plin de riduri, de întrebări și de neliniști iar el a rămas să zboare în continuare. eu am plâns din nou pe potecile pădurii, de singurătate, de dor și de teamă dar și de mândrie, de curaj și de bucurie. el a rămas undeva deasupra tuturor, ca să umilească demonii și fricile noastre - dar și pe ale lui.