TaximeTrist

Ea l-ar fi vrut mai mult ca pe Han Solo; el se visa mai mult un fel de James Bond. Ea l-ar fi vrut mai romantic si protector, el voia doar sa fie puternic, din ce in ce mai puternic. Ea il iubea si El o iubea, putea sa fie simplu dar evident ca era foarte complicat. Habar n-aveau ca descoperisera iubirea aia rara, din categoria perpetuum mobile, care ar fi functionat perfect, cu conditia sa-i fi dat o sansa. Sa o lase sa se ridice un pic deasupra lor, sa-i cuprinda pe amandoi cu o privire si sa se asigure ca meritau sa ii alimenteze cu energie stelara. Ei erau insa prea tineri, copii ancorati de bancile scolii si aveau buzunarele grele si pline de teama, mandrie, ambitie si nerabdare. Sigur ca la inceput fusese o joaca, adica veselie, glume, optimism si nebunie. Bucuria simpla a ochilor care se vad si se recunosc  cu mult inainte de intalnirea buzelor.  Dar cand ea  a stiut ca-l iubeste, s-a speriat.  Cand el a inteles ca o iubeste, s-a ingrozit. Fara sa aiba curajul sa isi vorbeasca sincer, fiecare il cerceta pe celalalt. Si cu inconstienta cruda a tineretii, nu urmareau decat sa afle cine iubeste mai mult sau mai putin, confundand acceptarea dragostei cu slabiciunea si inferioritatea. In loc sa se bucure de “azi”, ea isi otravea zilele cu gandul la "maine". El nu-i intelegea tacerile si incepuse sa fie gelos. Voia sa stie cat de mult ii recunostea ea puterea. Voia sa devina stapan. Mai rau era ca fusese stapan de la inceput si habar n-avusese macar, ca sa se simta mandru. Mai rau era ca lantul cu care o legase, o asfixia zi de zi si ii fura lumina verde si rara din ochi, adica exact ceea ce iubea el mai mult la ea.

Nu se despartisera niciodata oficial. Pur si simplu se vedeau din ce in ce mai rar, intre ei se lasa iarna in plina vara. Fiecare astepta de la celalalt un semn al capitularii. Trandafirii pe care el ii daruia des, cu atata bucurie, isi scuturau acum petalele, lasand in urma numai spini. Cand  a trecut o luna intreaga fara sa-si vorbeasca si fara sa se vada, ea a inteles ca s-a sfarsit. Se ascunsese si el n-o cautase. Habar n-au avut niciodata cat au suferit. Habar n-au avut cum au ratacit pe strazi, umbland amandoi somnambuli intr-un vis rau, incercand sa provoace o intalnire neasteptata. Habar n-au avut cat dor au carat amandoi in spate, cata nedumerire si furie. Ea se simtea respinsa si totusi spera ca el o s-o caute, sa-i spuna simplu, asa cum ii placea ei: “ce mai faci, pustoaico?” si sa plece sa colinde strazile, sa rada de vrabii, sa mangaie cainii vagabonzi, sa manance bomboane de ciocolata pana li s-ar fi facut rau si sa se rostogoleasca prin iarba, razand din nimic. El astepta, incruntat si blocat in gandul ca era numai datoria ei sa ii salveze pe amandoi, sa-l sune si sa-l cheme simplu “vino, mi-e dor de tine”. In schimb ea ars tot : cateva scrisori ale lui, niste cercei-albine pe care-i primise intr-o zi de iarna, vreo doua poze. Isi torturase degetele ca sa uite forma numarului lui de telefon. Trecuse dezbracata si desculta prin toate focurile lumii : spaima, furie, deznadejde, umilinta, ura si iubire, dor si mirare. Si dupa ani intregi, dupa ce n-a mai ramas niciun foc sa-i arda sufletul, ochii sau palmele, s-a ridicat si a descoperit ca in fata ei este totusi un drum. Nu cel pe care-l visase; era mai stramt si mai prafuit, dar urma sa-l transforme ea intr-o poteca domoala, luminata de flori. Si si-a imaginat cu trufia tineretii, mandra si increzatoare in puterea ei cea noua, ca intrase intr-un fel de carte a recordurilor  si ca ea era prima fiinta de pe Pamant care isi uitase cu adevarat Prima Iubire.

       Cand si-a cumparat o alta locuinta, si-a facut cu adevarat ordine in viata si in sertare. A petrecut cateva saptamani agitate in care a aruncat mult, pregatindu-se pentru o existenta vie si verde, intr-o casa cu multe carti, muzica si filme, cu iasomie, trandafiri, ciresi si lavanda in curte. Trimisese dincolo tot ce avea, cu cateva zile inainte, practic se mutase deja. Acum ii mai astepta pe tinerii care ii cumparasera apartamentul; veneau sa ia cheile. Au vorbit cateva minute; culmea era ca ei nu ii parea deloc rau ca pleaca, avea chiar un sentiment neinteles de bucurie; ii placea cuplul asta minunat de cuminte dar si nastrusnic de copii indragostiti, banuia ca vor forma o familie adevarata si puternica. Si-a luat ramas bun si a iesit, asteptand taxi-ul. Cand sa se urce, tanara a venit si i-a pus in palme un fel de saculet mic de catifea vernil, legat la gura cu o panglica verde inchis. “V-ati uitat ceva intr-un sertar; e simpatic si pare valoros si asa ca l-am pus in punguta asta draguta”.  Zambind, s-a urcat in taxi, incercand sa descopere cu varfurile degetelor ce e inauntru. Masina pornise, ea era inca absorbita de ghicitoarea din palmele ei. Soferul ii zambeste si intreaba cu glas tanar si vesel: “Sarut-mana …  unde mergem azi”? Vocea lui a trezit in ea un vulcan adormit. Plamanii i se umpleau iar de cenusa. Cand si-a ridicat ochii sa-i spuna adresa, a incremenit, uitand sa vorbeasca, uitand sa respire. Caci de acolo, de la volan, ca si cand anii veneau inapoi peste ea sa-i fure linistea, ii vorbea … El. Liceanul Ei. A spus automat numele strazii si nemaiputand sa-i priveasca obrazul si fruntea, si-a refugiat putina energie ce-i mai ramasese catre palme, privind obiectul uitat. Si  tot vantul unei explozii atomice n-ar fi putut sa-i usuce buzele, cuvintele si curajul mai tare decat furtuna care se dezlantuia acum peste ea. O privea, cu ochi naivi de margele verzi, un catel de plus gri, nu mai mare decat un pumn. Cadoul lui pentru ea, cand implinise 18 ani. Cum ramasese ascuns mai bine de 25 ani, ca sa ii dea  acum viata peste cap, nu stia. Nu mai stia nimic. Ajunsesera; soferul-fantoma i-a deschis usa si ea a coborat, lasand in urma pe bancheta, nedumerit si abandonat, un catel TaximeTrist.

          Pana a doua zi seara n-a vorbit, n-a dormit. Si-a dat seama ca nu uitase nimic. Avea in fata ochilor geaca lui rosie si uriasa, in care se cuibareau amandoi cand asteptau autobuzul, iarna. Isi amintea de toate filmele proaste la care intrau, ca sa se adaposteasca de ploi si ca sa poata sta mana in mana, tacuti si emotionati, in intunericul ultimului rand. Simtea inca mana lui jucandu-se in inelele parului ei. Isi amintea de cravatele lui subtiri tricotate sau croite din piele, ceva extravagant si modern la vremea aceea ; una dintre ele statuse si la gatul ei multe luni, asortata cu sarafanul de scoala, ca un fel de trofeu si de recunoastere publica a iubirii lor. Isi amintea de dansul “de la 12 noaptea” si primul revelion impreuna. Isi amintea cat de mare era palma lui peste palma ei si cat de tare o strangea de mana cand o lasa sambata in fata casei si o ruga sa mai stea inca 5 minute si inca 5 si inca 5… Isi amintea cum ii promisese ca el n-are s-o piarda niciodata si ca o sa o gaseasca, oricat de departe ar pleca. Isi amintea de rochia care-i placea lui cel mai mult; foarte scurta, cu dungi subtiri albe si verzi. Isi amintea cum geanta ei traznita, ca o prisma triunghiulara alba il incurca mereu cand voia sa o traga mai aproape de el. Isi amintea tot si nu mai era nici speriata, nici furioasa, nici trista.  Era doar indragostita si-atat - asa cum fusese de fapt toata viata. Valurile marilor, furtunile si sarea lacrimilor se retrageau, descoperind nisipuri noi, lucind potolite sub un soare mai ingaduitor.

          Soneria a tras-o inapoi, in prezent. A deschis unui barbat putin grizonat, inalt, purtand o camasa alba si o cravata subtire de piele. Cuvintele lui alunecau lent, apasand putin pe  litera "r". Incerca sa fie calm dar in spatele armurii groase de adult nepasator se ghicea o tandrete tematoare, care chema si astepta iertarea. “Buna seara... Ai uitat ceva intr-un taxi. Era baiatul meu, e student la Londra. Vacanta asta s-a distrat facand un pic pe soferul la Uber. A plecat ieri si mi-a lasat o adresa si punguta asta. A spus ca trebuie neaparat  sa o inapoiez personal doamnei care a uitat-o in masina lui si ca, daca am noroc, poate ea o sa accepte sa bea o cafea cu mine. As fi trimis un curier, dar nu stiu de ce am deschis-o si cand am vazut ce este, am stiut ca trebuie sa vin. Ca de data asta, treb...”. Nu l-a lasat sa termine. A luat catelul si a trantit usa, peste cuvintele lui si gandurile ei. 
          Dupa o vreme, a sunat iar. Si prin crapatura usii si a inimii ei, a auzit, in sfarsit :
            -       Ce mai faci, pustoaico ?