omul de zapada

            In bucatarie era parfum de brad, scortisoara si cardamom, cafea dar si speranta, prietenie si cumva, dragoste. Un morcov mic si trei carbuni asteptau sa compuna fata unui om de zapada.

-             Madeleine, ajuta-ne te rog. Numai tu  poti gasi o solutie, ceva!

-             Mariuca, ce pot eu sa fac ?

-           Nu stiu, orice. Are aproape 25 ani si nu e maritata. Eu la 20 ani am nascut-o pe ea, apoi peste 2 ani pe sor-sa. Asta mica vrea sa se marite, cat s-o mai aman ? Ca nu e bine sa plece prima mezina, trebuie sa o marit pe cea mare intai …

-         Mariuca, poate nu a gasit pe cineva potrivit. Poate nu e asa viata ei. De ce o fortezi? Eu nu-s maritata nici acum. Zambea trist, incercand sa indulceasca atmosfera.

-          Madeleine ...Tu esti altfel, oricum. Tu esti bine asa cum esti. Pentru tine nu exista barbat asa cum meriti. Adica bine, este unul ...Tu esti o zana. Dar ea … aici… la 25 ani ? Si nu inteleg, ca e buna ca painea calda …

            Asa era, fata Mariucai era ca painea calda. Frumoasa si parfumata, mancata prea repede si prea fierbinte, te frigea la maini si facea rau la stomac. Lasata prea mult la o parte, se racea si devenea aspra. Familia si vecinii isi facusera un tel din casnicia fericita a acesteia, fara succes. Ca orice idee fixa, cu cat se agitau mai mult cu totii, cu atat mai greu era sa mearga bine. Salvarea ar fi putut veni de la Madeleine...cumva, fara sa se stie exact cum.  

            Madeleine era Madalina. O Madalina de aproape 45 ani, frumoasa si blanda. Parintii ii plecasera in strainatate cand ea nici nu implinise doi ani. De fapt nici nu fusesera casatoriti, caci ea purta numele mamei si al bunicii care o crescuse de-atunci. Ramasese cu batrana si cu dorul de mama. De ideea de Mama, caci pe a ei nu o cunostea decat din cateva poze trimise de prin alte tari. Vedea acolo o femeie fermecatoare, cu parul lung si ondulat, cu rochii scurte si picioare impecabil de lungi si frumoase. O femeie in ochii careia fosnea mereu vie marea pe care nu o vazuse niciodata. O femeie din alta lume, rece, eleganta si demna, mai presus de meseria ei de bucatareasa. Le trimisese bani multa vreme. Foarte multi bani. Ea nu intelegea de ce batrana plangea cand primea teancurile de hartii. Pe urma, tarziu, si-a dat seama ca banii aia nu erau facuti numai din prajituri si ciorbe. Dupa vreo 13 ani, nu a mai venit niciun ban, nicio poza, nicio scrisoare. Peste inca vreo 2 ani, a ajuns un plic lunguiet, din hartie groasa si argintie, cu multe timbre in colt si o explicatie scurta, ca din filmele politiste. Mama nu mai era, fusese o poveste dubioasa intr-o seara, intr-o piata … si atat. Bunica a mai trait un pic, pana cand s-a asigurat ca toti banii stransi atatia ani in banca vor fi folositi pentru studii si s-a stins incet, fara chin si fara sa supere pe nimeni in jur. Madalina a fost expediata rapid in capitala, intr-un camin al unui liceu foarte bun, conform dorintei bunicii si sfatului dirigintei, care nu voia sa o lase sa se piarda intr-un orasel ce nu avea nimic bun de oferit. Ea fusese de acord sa plece, doborata de faptul ca isi pierduse si bunica si iubirea in acel decembrie. Isi pierduse colegul de banca si de suflet. Se iubeau cu un fel de dragoste disperata, parca presimtind un final prost in ciuda scenariilor optimiste pe care le teseau. Nu se certasera niciodata, isi ghiceau gandurile, aveau grija unul de altul. Visau ca in vacanta de vara, dupa ce terminau liceul, sa fuga la mare si sa stea o luna singuri si ascunsi de lume. Nu apucasera. Mama lui facuse ce facuse si il trimisese pe baiat in strainatate la studii, in mijlocul anului, in mijlocul iernii, in mijlocul  si mai ales din cauza iubirii lor. El nici nu avusese curaj sa ii spuna nimic ei. Se luptase mult cu mama care se temea de influentele si interesele rele pe care ar fi putut sa le aiba “asa o fata de familie proasta”. El a cedat, crezand ca pacea aparenta e mai buna decat lupta continua, convins ca dupa ce vor implini 18 ani vor putea sa decida singuri ce au de facut. Fusese prima si ultima data cand ii ascundea ceva. In noaptea dinaintea plecarii, el statuse pana dimineata si impodobise cu beculete mici bradul care crestea de zeci de ani in curtea ei. Lasase si un om de zapada mare, cu fularul lui la gat si ghiozdanul de scoala prins in spate, avand inauntru un cartonas pe care scria doar: o sa vin inapoi si o sa mergem la mare. Madalina intelesese cam tot, stricase omul de zapada, adunase beculetele si le urcase in pod, incuiase usa casei si a sufletului ei de nici 18 ani si plecase, ca sa nu se mai intoarca niciodata. Cu ghiozdanul lui in spate, totusi.

Mariuca fusese colega de clasa cu Madalina si inventase numele asta, Madeleine, in clasa a patra, la ora de franceza. Pentru ca atata frumusete si blandete trista nu mai vazuse nimeni, atata pricepere la pansat rani fizice si sufletesti ca la aceasta Madalina, o zana buna picata din cer in mijlocul unor umani inferiori si inconstienti de norocul ce i-a lovit. O iubeau toti, neconditionat si Mariuca a vrut  sa-i ofere un nume sofisticat, care sa ii ridice colega acolo unde merita. Suferise mult la despartirea brusca de prietena ei si mai ales uimita de mutenia si absenta desavarsita a acesteia, peste ani. Intelegea pana la un punct ca nu ii era usor sa treaca peste ce patise. Se invinuia, ca multi din orasel, ca nu facuse ceva. Orice. Tare se bucurase cand Madeleine revenise dupa 12 ani de la plecare, la fel de blanda si prietenoasa. Studiase mult, invatase vreo 5 limbi straine, colabora cu cateva universitati celebre, traducea carti si scria povesti pentru copii. Povestile pe care ei nu i le citise nimeni, povestile pe care ea nu avusese cui sa le citeasca. Madeleine venea in fiecare iarna si statea cam doua luni in casa veche a bunicii, pe care o reconditionase atat cat trebuia ca sa arate fix ca in istorioarele pe care le scria. Venea si astepta zapezile, facea un om de zapada mare, avea grija de el si statea pana la primele semne de primavara. Cand uriasul de omat incepea sa isi cocoseze spatele sub caldura, pleca. Nimeni nu intelegea dar nu conta. Cat timp ea era acolo cu ei, in oraselul cu trei strazi principale era o iarna vesela, copiii alergau cantand cantecele invatate de la ea, bunicile coceau prajituri cu mirodenii cu nume necunoscute, pe care le aducea tot ea. Si cu cat imprastia mai multa veselie in orasel, cu atat mai multa tristete se aduna in ochii omului de zapada.

-            Auzi, fa-i un cont din ala...

-            Poftim??

-           Ceva pe internet. Isi pun toti poze, se imprietenesc, primesc invitatii la evenimente ...hai ca stii. Face-cuc din ala. Precis ai si tu.

-          Nu, nu am. E o tampenie. Dar poate ca ai dreptate, poate ei o sa ii foloseasca. Ma ocup chiar acum, daca e asa important. Trimite-o la mine.

   

         Ce facuse Madalina, nu se stie. Cat din nenorocul celor doua femei se amestecase si se neutralizase in acel Craciun, nu aflase nimeni. Dar in 3 luni, fata cea mare a Mariucai se marita, peste alte 3 luni si cea mica. Zana le facuse si uneia si alteia cadou luna de miere si primise gramezi de poze de la Paris.

       In anul acela, iarna venise mai repede in oraselul ei. Ea intarziase cateva zile, pentru ca ajunsese cu apendicita la urgenta. Acum adormise in trenul care o legana si pentru cateva secunde fusese pe o plaja mica, presarata cu scoici si castele de nisip. Se trezise cu inima cat un purice, respirand greu, ca dupa un cosmar. Se simtea vinovata si speriata pentru ca intarziase, ca la o intalnire de dragoste. Isi propusese sa nu faca nimic, nici macar sa bea un ceai inainte sa termine omul de zapada. Era un fel de a-si reconstrui iubirea, de a se amagi ca undeva, un baiat se intreaba unde ii mai este fularul.

          A ajuns acasa si a alergat in spatele curtii, sa inceapa lucrul. Sub bradul urias, acolo unde trebuia sa puna ea omul de zapada, era acum un castel de zapada. In varf era infipta o lopatica de plastic si un biletel: am venit inapoi, as vrea sa te duc la mare. Si pentru ca timp de 20 ani nu pusese nicio intrebare, nu o facu nici acum. Si pentru ca iubirile adevarate aduc Craciunul in iulie si vara in decembrie, pleca la mare pentru prima data in viata ei. Si pentru ca zanele bune primesc in final castelul, printul si fericirea – le primi si ea.