atunci stateam in pat "pana mai tarziu", rontaind cu satisfactie dintr-o
felie de paine cu unt, pe care o impodobeam cu picaturi de sirop si cu boabe de
dulceata de visine. aveam un adevarat morman – ceream in functie de ziua
saptamanii (!!!) intre 10 si 14 boabe – intr-o farfuriuta speciala pentru
dulceata, avand deja vreo 40 ani, un cristal vechi, un fel de soare
punctat cu lacrimi de aur ; asa farfurie nu am mai vazut de atunci,
evident. uneori mai inghiteam cu noduri
si cu mutra de martira ceva amestesc de putin lapte cu multa cacao. pe masuta
ramanea invariabil cana plina pe jumatate si nicio boaba de dulceata. citeam
povesti, orice imi pica in mana si cu cat erau mai lungi si mai incalcite cu
atat era mai bine.
in ultima vreme am regasit mai toate povestile, de vreo 2 luni le analizez
din alt punct de vedere, cu alte obiective si cu alti ochi.
logic sau nu, acum citesc majoritatea povestilor de pe telefon, rontai
niste rondele uscate de orez integral ( bio, ce-i drept), langa mine sta o cana
plina cu cafea fara zahar dar cu piper, cardamom si scortisoara. boabele de
dulceata stau cuminti in borcane in camara, iar acum in functie de cati km
parcurg intr-o saptamana pot sa iau 2 sau 3 boabe saptamanal...
logic sau nu, zana-zorilor a ramas la fel de frumoasa ( si alintata, si
pretentioasa, si un pic rea si tare indragostita), fat-frumos din lacrima e la
fel de tanar si curajos, caii sunt inca mai destepti decat stapanii lor,
printul care a gasit tineretea fara batranete e la fel de prost si incapabil
sa-si depaseaca conditia umana.
logic sau nu, basmele seamana rar cu viata ingramadita pe la colturi de
strada - fiindca pentru fetii-frumosi si pentru zane “vremea nu vremuieste”
si mai ales fiindca teoria literara
a stabilit ca basmele au de cele mai multe ori un final fericit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu