E.T. girl

BLOG DE EXTRATERESTRU

26 iulie 2010

casa din centrul vechi


O strada din zona veche a orasului. Plina de restaurante, cafenele, cluburi – adica lume multa , zgomot si agitatie. Cine sa mai poata locui in putinele apartamente ramase goale?

Si uite, la o privire mai atenta, vezi la o mansarda, deasupra zapacelii de pe caldaram, o fereastra mititica, ovala, de lemn maro inchis, curata si stralucitoare. Are foarte multe flori la geam – rodii pitice si portulaci care lupta cu soarele si caldura, intorcand peste arsita zilei flori colorate si fragile.

Dincolo de ferestra era o locuinta uimitoare. Mobila putina si micuta, un catel de cicolata vie, o pisica de smoala neagra, zapacita si vesela mereu. Scaunele cu huse inflorate, multe vaze cu flori, un cuptoras in care se faceau mereu cele mai frumoase si gustoase prajituri. Vesela de portelan brodat cu petale de trandafir, covorase ca muschii padurilor si carti cu desene cum nu se mai vazusera. Acolo traia o piticuta subtirica, vesela si frumoasa desi era multa vreme singura. Piticul, sotul ei, avea o meserie tare ciudata si grea. Era marinar capitan de vas, calatorea pe marile din sufletele oamenilor si avea ca misiune sa alunge furtunile de pe aceste mari. Zi de zi trebuia sa induplece scoicile sa prefaca in perle lacrimile oamenilor. Alerga peste crestele valurilor ca sa roage vantul sa nu mai sufle asa de puternic. Trimitea ploile peste nisipuri uscate de dor, ca sa le mai racoreasca. Fura curcubee din traista lui Neptun, cand nu era atent, ca sa le puna la gatul fetelor triste, plangand dupa iubiti neseriosi. Recupera galetusele pierdute si ratustele de plastic ale copiilor, inainte ca acestia sa inceapa sa planga dupa ele. Mangaia nevazut crestetele batranilor uitati pe un prag vechi de copii si de nepoti. In momentele de ragaz, culegea scoici mici sidefate, pentru piticuta lui cu ochii ca marea. Dupa zile lungi si nopti obositoare, piticul aparea neanuntat, o surpriza cu pantaloni albastri in usa. Avea sacul plin de minunatii si inima prlina de dragoste.Dormea putin, povestea mult, avea grija de pomisori, o magaia pe piticuta si pleca din nou. Piticuta ramanea in urma, zambind cu sticliri de cristal in coltul ochilor. Toate furtunile le putea goni piticul – numai pe cele din inima ei cand era singura, pe acelea nu le putea goni nimeni. Il iubea si-l astepta, pictand stele si rumenind prajituri, rugand steaua polara sa i-l aduca mai repede acasa.

Ma gandesc c-am putea sa ajutam piticutii sa fie mai mult timp impreuna. Nu trebuie decat sa mai linistim marile din sufletele noastre, sa nu mai fim tristi. Piticii sunt tare sensibili si prea mult dor le face si lor rau, pana la urma.

Etichete: , , ,

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire