Daca tot am avut PCR negativ, am zis sa vin la cimitir. Ma duc spre florie, dupa buchetul nostru de trandafiri galbeni. Acolo, inchis, concediu. Pff, refacere traseu, alta florarie, alt autobuz, ma indispun putin, in fine. Iau un buchet frumos si 3 sticle cu limonada rece, ceva fancy, pentru paznicii de la cimitir. Ma tot gandeam ca uite ce ocol, pierd 30 minute, asta e, asa a fost sa fie.
Urc in autobuz, sunt uimita ca nu e aglomerat, e racoare, e bine. Imi atrage atentia o fata tanara, pe un scaun din spate, e tare draguta, ca un pui pierdut, sta pe scaun rezemata de geam, plange pe tacute, lacrimile ii curg dese si grele. Se tot uita in telefon si plange, din ce in ce mai tare. Stiu ce inseamna sa plangi in public, pe strada, si bluza sa iti fie uda de lacrimi. Cat de tare trebuie sa doara incat sa nu iti mai pese de cei din jur. Cat de tare trebuie sa doara incat sa te ascunzi in spatele unui geam de autobuz. Imi fac curaj, de fapt imi iau curaj de la muntele de petale galbene din bratele mele. Scot o sticla de limonada, altceva n-am, si i-o intind. O mangai pe umar, pe mana, ii zambesc, o secunda imi vine sa-i spun unde si la cine ma duc, dar tac, ca nu-i concurs de necazuri. Ii zambesc si ea e atat de uimita de ce i se intampla si privirea i se agata de mine, o simt ca si cand ar fi pe o margine de prapastie si se prinde cu putere de tricoul meu alb, de florile mele si de ochii mei. O sustin din priviri si din zambet si efectiv simt fizic cum o trag, cum o aduc pe mal inapoi.
- Doamna, a murit Bunicu'! O strang de mana, stiu ce zice. Apoi se uita la sticla, vede pe eticheta ce e si pur si simplu i se face soare in ochi si pe buze.
- Bunicu' imi facea mereu limonada, vara, cand era cald.
Nu zic nimic, dar ne intelegem, noi sau ingerii nostri. Fiindca e atata pace in ea si in mine si suntem atat de legate, ca mi-e frica sa ma misc. Ma retrag totusi, ea se uita din nou in telefon, dar nu mai plange.
Peste 2 statii cobor, ea ma cauta din priviri, imi face semn, eu ii transmit un sarut fluturat si ea imi arata o inima pe geam. Nu stiu unde se duce si ce va face, dar poate nu degeaba a fost nevoie sa schimb traseul planuit. Cu tot sufletul meu vreau sa fie bine.
Nu stiu cine cu cine a vorbit acolo, de fapt. Dar stiu ca de aniversarea asta n-am fost singuri, ca lumile astea ale noastre s-au atins cumva, intr-un autobuz, intr-o limonada, in niste iubiri mari si un buchet de trandafiri galbeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu