Vineri mi-am luat concediu si mi-am
facut de lucru pe-acasa, ca sa uit. Am dat cu aspiratorul, am fost la
cumparaturi, am gatit 3 feluri de mancare, am spalat, am calcat … rugandu-ma sa
nu imi vina vreun gand negru. Am fost sa-mi ridic kit-ul dupa pranz si acolo,
in sport-expo, am inteles din nou ca nu o sa renunt. Nu de data asta. Nu cred
in reincarnare dar daca as crede, sigur m-as gandi ca sunt acum umbra in
mizerie a vreunui vechi tarahumara. Prea multa bucurie imi curge prin corp cand
vad o poarta de start, ca sa nu ma intreb totusi ce e cu mine. Am urmat cu
strictete copilareasca tot ce a zis coach “pe grup”. Am dormit bine –
incredibil, la cata tensiune aveam in mine. Am mancat – fortat – orez si
ciocolata. Am baut isotonic – bleah! Am fost la start cu o ora inainte, ca sa
fac incalzirea cu gasca si poza de grup… si apoi, m-am pus in sectorul meu.
Fi-miu m-a dus pana acolo, mi-a strans mana cu blandete si a zis ca o sa ma
astepte la finish. Inca sunt vesela, hotarata si convinsa ca va fi bine. E o zi
grozava pentru alergare, toti comenteaza asta, dupa o luna de ploi si vant rece,
puternic, azi e primavara cu soare, adieri
placute si 12 grade. Nici daca aveam de ales nu am fi putut “potrivi” asa de
bine relatia cu meteorologia.
Plecam. Trec prin poarta la 10
minute de fluier, nu conteaza prea mult pentru ca se va considera si timpul
net, nici nu ma mai gandesc la altceva. Alerg bine – pentru cat pot eu. Trec de
multi oameni si ma intreb de ce. Vad si pacerii de 2:20. Wow – merg cu ei o
bucata de vreme. Vreo 3 km, nu mai mult, dar pentru mine e urias! Ca dovada,
ajung la primii 10K cu un timp foarte bun ( acum na, sigur, considerand limitele mele nu
ale tipilor profesionisti de pe-aici). Si atunci am un click tampit in minte.
Cum, eu mai am de mers inca pe-atat?? Astia s-au oprit si eu mai am de mers??
Panica. Primul “de ce” apare timid dar ii dau in cap, ma simt bine, mai e doar
jumatate hai …hai… Trecem pe langa o portiune de sosea circulata intens din
sens opus, e aglomeratie cu oameni incruntati la volan – circulatia a fost
deviata, pot sa ii inteleg un pic … si unii ne fac poze, ne zambesc, ne fac cu
mana … un taximetrist insa imi arata degetul mijlociu, furios. Hai ca i-l arat
si eu, zambind. Cursa asta scoate ce e mai rau din mine J. Peste vreo 3km incepem sa
urcam, nu mult dar in starea aia orice cm de diferenta de nivel e criminal. Se
apropie km 16, mai departe de atat eu n-am mai fost la antrenamente si poate de
aceea demonii incep sa-si faca de cap in mintea mea. Simt ca nu mai pot,
fiecare pas ma frige si-mi impietreste gleznele. Simt cum ma transform in ceva
rau, negru si furios. Nu mai merg, ma duc acasa. Nici macar acasa, ma duc sa ma
imbat sau sa urlu undeva intr-un loc indepartat. Nu mai vreau sa vad pe nimeni,
sa aud pe nimeni. Ma simt un fel de Storm din X-men si as dezlantui apocalipsa. Sunt intr-un fel de purgatoriu. In fata departe de tot sunt
cei care merg foarte bine si par ca alearga in gradina raiului. In spate sunt
cei care se chinuie vizibil, la o limita pe care n-o pot concepe si mi se pare
ca aia sunt deja in iad. Mai suntem intre ei - noi, cativa, astia care ne agatam fiecare
de cate-o himera, tragandu-ne picioarele si gandurile care caantaresc tone.
Sunt intr-o lume in care n-am mai fost si nu simt decat ura pura. Ma urasc
pe mine, pe oamenii de pe strada, pe coach care m-a impins la asta, pe prieteni,
pe soare, pe apa pe care mi-o torn in cap ca sa ma racoresc… aproape aud cum
sfaraie pe mine, curgand pe piept si pe brate. E prima data in viata mea cand
imi torn jumatate de litru de apa cu gheata in cap. Functioneaza un pic, ma
gandesc ce-ar zice mama sa ma vada acum asa uda … si ma trezesc la o
semi-realitate care arata km 17. Ce-ar fi sa-l sun pe fi-miu? Acum iI sun, ii
spun ca nu mai pot, imi pare rau, sa nu mai mearga la sosire, sa stea acasa ca
o sa vin si eu candva, cand o sa fiu in stare. Si-mi incepe, cumva, un dialog in
cap. Stiu ca ar zice ca ma vede pe aplicatie, ca sa o iau usor ca vine si el
imediat, sa alerge cu mine. Sau m-ar tine de vorba la telefon, spunandu-mi glume
sau incurajari banale. Si m-ar face sa ma razgandesc, dar as pierde timp si …
consider ca l-am sunat deja si ca m-a convins. Plang. Dupa ce ca abia mai am
energie, simt lacrimile pe obraz si suspin de frica si de slabiciune. Se vede
km 18. Sunt disperata, mi se pare ca inaintez prea incet, ma opresc sa iau din
nou apa pe care o inghit fara sa respir si mai iau un pahar pe care mi-l torn
in mod egal pe pulpe. Simt cum imi ajunge apa in sosete si e bine. Acolo si-a
facut culcus o basica foarte mare, dar sunt atat de obosita ca nici nu am
putere sa ma doara. Am iar un moment de criza, cand imi dau seama ca mai sunt
inca 3 km si nu doar 2... Ca am de facut 21 de km si nu 20. Imi iau o pauza,
incetinesc de tot, respir adanc cu privirea in fata … si constientizez ca dincolo de durerea de
picioare si de umeri si de greata … respir. Ca nu ma sufoc. Ca inima merge. Asa
ca de undeva se strecoara un gand caldut de curaj … 3km? asta te sperie pe tine acum? Sunt 2 ture de parculet, o joaca de
copil. Gandeste-te ca i-ai facut in 15 minute, acum 2 ore. Si am fugit. Ma
rog, asa mi se parea mie, caci uitandu-ma la cat de incet avansam fata de
bordura incinsa, parea ca si un melc m-ar intrece. Dar am fugit si dupa inca 25
de minute chinuitoare, am ajuns. Pe margini gramezi de oameni. Cei mai multi,
alergatori care au terminat si cu medalia la gat, stand acolo ca sa ne strige
noua “hai, mai e un pic, bravo, hai”. Niciunul nu are nici cea mai mica
expresie de dispret, de amuzament, ironie sau repros: “ce cauti aici mai
femeie, nu vezi ca esti praf? cum de ai indraznit, cum de-ai putut sa te
gandesti ... alergi prost, nu e de tine”. Nimeni nu are asta in cap. Toti
zambesc si “bravo” e sincer. Poarta e
din ce in ce mai aproape, poate ca pe ultimii 200 de metri am aroganta sa
accelerez … si trec. Am ajuns. O mana de copil frumos si vesel imi pune medalia
la gat. “Bravo, bravo, doamna e o campioana”.
Si beau apa, picioarele mi se taie si
ma asez pe o gramada de ladite de lemn. Strang medalia la piept. Si plang … beau
apa … si plang. Si sunt fericita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu