II. Au ballet des anges
Aparent, nu atât de
grav. Doar că piciorul drept fusese rupt în mai multe locuri; avea acum o tijă
de metal rece și putea să meargă dar nu să și danseze. S-a întors acasă după
trei luni de spital și abia atunci s-a prăbușit plângându-și mama și
transformând întrebările grele în lacrimi. Dorul și furia au doborât-o. O furie
mare și neagră, un uragan fără sfârșit care distrugea orice amintire frumoasă
și mai ales orice speranță de soare în viitor. Începuse să bea, să
fumeze, își alungase cu o răutate de nedescris unchiul și-și lăsase în paragina
casa și sufletul. Se certa cu toată lumea, nu putea să doarmă, nu știa ce vrea
și încotro să se îndrepte. Umbla mult și fără rost, de una singură. Traversa
străzile numai prin locuri nepermise, sfidând semafoarele pe roșu, provocând
soarta și sperând să se întâlnească încă o dată cu Mașina. În loc de asta,
într-o zi a ajuns iar în locul acela de demult, “au ballet des anges”. Firma de sus rămăsese cam la fel, purtând
doar un pic din rugina anilor care trecuseră peste ea. Pictate cu același verde
- auriu, literele indicau destinația de-acum a clădirii: “École de ballet”.
Încet, încet, firea ei bună a învins încă o dată. A înțeles că mai are ceva de
făcut în lumea asta, singura lume în care putea să trăiască și a devenit
profesoară pentru copiii cei mai mici. Orele durau foarte puțin, făcea figuri
simple, fără să stea pe vârfuri, ba chiar putea uneori să se așeze și pe scaun
dacă nu se simțea bine. Fetele de patru - cinci ani o iubeau ca pe soră mai
mare iar părinții aveau un fel de respect amestecat cu milă și dragoste.
Vizavi de școala de dans era filarmonica. A fost rugată să însoțească elevele mai mari la
spectacole. Întâi s-a temut să o facă, neștiind ce ar putea isca în inima ei
această apropiere muzică și scenă, de trecutul ei pe care încetase în sfârșit
să-l mai jelească. Dar a descoperit o nouă energie și bucurie acolo. Fără să-și
dea bine seama cum, a început să apară în sală, înainte de începutul
spectacolelor, îmbrăcată în rochie de balet, cu balerini de piele moale și un
zâmbet curat de mătase. Nu mai era sus pe scenă, era în fața ei și îi ajuta pe
oameni să-și găsească locurile, făcea poze cu fetițele care îi atingeau cu
venerație fustele de tulle, explica oamenilor ce urmează să asculte, glumea cu
bărbații morocănoși aduși cu forța de neveste, complimenta toate doamnele
pentru rochii, bijuterii sau surâs. Oricum ar fi fost, avea o vorba bună
potrivită pentru oricine și încet-încet lumea venea mai des și mai devreme la
filarmonică, pentru a se întâlni cu mica balerină. După ce luminile se
stingeau, ea se retrăgea sus, în cea mai îndepărtată loja, cu ochii închiși și
asculta muzica, imaginându-se dansând. Nu era nici fericită, nici nefericită.
Stătea suspendată între cer și pământ, ferindu-se de întrebări și așteptând
doar serile și muzica.
De la o vreme, în sala de spectacole
începu să se petreacă ceva ciudat. Unii ar fi spus chiar magic, dar nu
îndrăzneau să o facă cu voce tare. Nici măcar nu admiteau public că văd ceea ce
văd. Și la urma urmelor, cum ar fi putut?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu