I.
Lavandă și roți de mașină
-
Azi
mergem în oraș și poți să-ți iei ce vrei!
Vocea bărbatului suna dur și milos în
același timp. Nu-l cunoștea, atunci aflase că era fratele mai mare al mamei și
de la înălțimea celor opt ani ai ei, el era doar un uriaș cu barba neagră,
cămașă albă și cravată scumpă, mov închis, mirosind a tutun și a lavandă. De
atunci nu mai suporta lavanda, orice adiere îi provoca greață, spaimă și
tristețe. Unchiul venise în joia aceea la internat, să o ia cu el în oraș la
plimbare. Înțelesese imediat că se întâmplase ceva, copiii aveau voie să iasă
din clădire doar vineri la ora 17 și doar cu părinții. După ea venea mereu
mama, doar mama. Nu se gândise niciodată să întrebe de tata, nu-l știa și nu-l
dorea. O iubea infinit de mult doar pe femeia aceea frumoasă și bună, micuță de
înălțime, care era mereu veselă și avea obrajii ca trandafirii de dulceață. Se
bucura cu inconștiența ei de copil că nu mai au pe nimeni, nu ar fi putut să
suporte ideea că femeia ar mai fi iubit pe cineva, oricine ar fi fost: alt
copil, un soț sau chiar un bunic. Mama era începutul și sfârșitul tuturor
lucrurilor bune din viata ei. Mama care urma să o ducă peste două zile la
primul ei spectacol de balet. Mama pe care o lovise o mașină și care nu va mai
veni la ea nici mâine, nici săptămâna viitoare, nici de Crăciun - niciodată.
Bărbatul - unchi era terorizat de tristețea lui dar și de emoție, bănuind că va
fi doborât definitiv de lacrimile unei fetițe pe care nu o cunoștea. Dar ea nu
plânsese. Mersese de mână cu el și amândoi, adult și copil, își purtaseră jalea
demn și adunaseră kilometri întregi de pași, neputând să se oprească.
-
Nu
vrei să mănânci sau să bei ceva? o tot întreba el, cu glas moale.
Ea doar dădea din cap și-l trăgea de mână
mai departe, mută de durere și de frică. Se făcuse seară. Într-un colț de
stradă apăruse un magazin mic specializat în haine, încălțăminte și accesorii
de dans. Literele aurii parcă pluteau și ele: “au ballet des anges”. De când se știa, își dorise să se facă
balerină. De un an și jumătate, mama o ducea la cursuri. Încă nu avea voie să
poarte pantofii adevărați, poantele adică, dar visau amândouă neîncetat la ziua
aceea. Fără un cuvânt, îl dusese pe unchi-su înăuntru. Îi ceruse o pereche de
poante aurii, cu legăturile dintr-o panglică fină, aproape transparentă. Erau
brodate cu note muzicale verzi, ca ochii ei și-ai mamei sale. Îi erau foarte
mari, dar simțise că trebuie să le aibă pe acelea, nu altele și își spunea că i
le cumpărase mama, pentru primul ei spectacol pe o scenă adevărată. Și din
seara aceea unchiul o ajutase, morocănos, nepriceput dar infinit de iubitor, să
danseze. Muncea ca și când viata ei depindea de asta - pentru că de fapt aşa și
era. Baletul era tot ce-i rămăsese de la mama ei și cu el își umplea zilele.
Spectacolul ACELA venise peste șapte ani și îi așezase lumea la picioare, lângă
poantele brodate cu note muzicale. Era cu adevărat talentată. Timp de alți
șapte ani a dansat pe multe scene, făcându-și încet loc în lumea la care visase
de mică. Ca o adevărată balerină, strica și câte trei perechi de poante pe
spectacol, dar le păstra în suflet și în dulapul de acasă pe primele, pe cele
mai frumoase dintre toate. Aduna flori, laude și invidie. Împărțea zâmbete,
bunătate și dragoste. Unchiul nu lipsea niciodată de pe rândul doi, primul
scaun din dreapta.
Până în ziua în care o alta mașină a
trecut cu roțile groase și viteza ilegală peste visele și viitorul ei, ca
odinioară peste cele ale mamei sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu