M-am întors din călătoria training -
test pe care mi-am propus-o și ca la orice examen, fac o evaluare.
Nimeni nu a înțeles de ce am plecat, deja dimineața devreme lumea era panicată
negăsindu-mă aşa că la un moment dat a trebuit să anunț...și...în fine. Nu asta
contează. Am vrut să simulez cumva o parte din viitorul meu. La alt nivel
desigur, un pic metaforic dar… Am plecat pentru prima dată într-un oraş în care
nu am mai fost niciodată, complet străin, fără să am acolo vreo treabă serioasă
sau specială (de serviciu), fără să cunosc pe nimeni, fără să mă aștepte
nimeni, fără rost chiar, aş putea spune. Cam asta e viitorul... A fost
ales oarecum la întâmplare, am depins mult de trenuri și de orele lor de
circulație și recunosc că legătura cu Anton Lupan a contat un pic .. :) Un oraş
ne-comercial, ne-turistic și fără prea multe de făcut în el. M-am plimbat pe
drumuri goale și uneori murdare, pline de câini vagabonzi, unul a mers cu mine
aproape un km, undeva pe o şosea de centură, plină de TIR-uri și alte mașini
mari. M-am rugat de vreo doi paznici să mă lase să intru în ceea ce era notat
pe GPS la mine “port-docuri” dar ei s-au uitat la mine ciudat și atât. Deci nu
am văzut vapoarele cele mari - poate nici nu erau. Le-am văzut pe cele mai
mici, păpădia, fata în valuri și desigur am terminat excursia în grădina
botanică. Acolo am avut un moment de cădere dar ce puteam aștepta după 5 ore de
mers prin soare? Am avut un sentiment final de milă faţă de mine. Nu însă una
plăcută, aşa cum ai pentru un pui de găină însetat, mai degrabă una plină de
silă pentru un fluture pe jumătate mort, pe care știi că nu ai cum să-l salvezi
și nici n-ai vrea să-l calci, încă. M-am gândit mult și probabil că ușor-ușor o
să vină niște concluzii serioase. Deocamdată înțeleg că soluția ar fi să devin
din ce în ce mai indiferentă. O să adaug straturi -straturi de protecție
peste inima și o să fie bine. Să nu “mă mai gândesc” atât de mult la toate;
asta vine la pachet cu să nu “mă mai bucur” dacă e cazul, aşa de mult. Dar parcă
mai e cazul? Mi-am amintit azi ce mă rugam acum câțiva ani și cum căutam să
ispitesc soarta cu un fel de schimb. Mă gândeam că dacă tot scopul problemelor
noastre e să fiu eu singură, aş fi vrut că bărbatul meu să fugă în lume cu o
alta femeie, cu două sau cu nouă sau cu un bărbat sau … nici nu mai conta. Dar
să fie undeva, cumva. Aş cere asta în continuare dacă aş putea. Cred că ar fi
fost muult mai bine pentru toți. Dar nu e posibil și poate că incerc prea mult
să schimb și să explic, să mă găsesc vinovată și în același timp să mă disculp
de ceva ce nu știu ce e. Am tot așteptat acolo, în orașul cel străin, să apară
cumva o idee, ceva, cineva care să mă traga în sus, să nu mă înec. Un oraş
străin și ciudat, în care am înțeles că mă împart încă între a trăi și a
supraviețui. C-ar fi bine să trăiesc - da. Dar că și supravietuirea are
provocările ei. N-o să dansez de revelion aşa cum îmi doream? O să alerg
atunci, în luna mai, aşa cum pot. N-o să mai calc pe o plajă, aşa cum iubeam să
fac? O să vizitez orașe străine și necunoscute atunci. Habar nu am ce o să
fie exact, dar n-o să mai spun aşa de repede și des “îmi pare rău”. Și o să mai
cred că dacă am supraviețuit azi acolo, o să reuşesc și în alte parti.
Și ca să nu uit, notez mai jos cu un pic de umor
drăgăstos, despre oraş:
1.
Multe străzi extrem de complicate și
întortocheate
2.
Multe semafoare
3.
Există un real respect pentru semafoare și
treceri de pietoni
4.
Roșu la semafoarele de pietoni durează
anormal de mult
5.
Eu am traversat numai prin locuri
nepermise sau pe roșu
6.
Străzile se transformă rapid din alei
între blocuri, în bulevarde.
7.
Sunt multe semafoare
8. Toți oamenii pe care i-am întrebat despre
direcții mi-au dat că reper semafoare și m-au atenționat unde sunt trecerile de
pietoni.
9.
Am trecut numai prin locuri nepermise sau
pe roșu
10.
Sunt multe semafoare
11.
Am trecut numai prin locuri nepermise sau
pe roșu
12.
Și cainii trec strada numai pe verde.
13.
Insolația de Galați e la fel cu aia de pe
plajă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu