Barbatul urias, barbos
si nervos, cu o haina voluminoasa a trecut ca un tanc pe langa ea,
lovind-o cu umarul si umpland-o de fum gretos de tutun ars. Invatase sa nu se mai supere, insa. Oamenii sunt de cele mai multe ori cu
capul in nori sau preocupati. Mai degraba ea era anormala, imbracata in halul ala, in bezna diminetii. Cand altii se
grabeau la lucru, infofoliti cu caciuli si fulare, cu ochii carpiti de somn, ea
cu pantalonii ei scurti peste colantii de alergare, tricoul deasupra bluzei de
compresie si manusile fara degete, alerga de mama focului prin intunericul de
zero grade. Ocupa trotuarul degeaba, ii incurca pe toti de fapt.
Semaforul e rosu si
dureaza mult, atat de mult incat transpiratia si lacrimile se racesc si ii ingheata
obrajii. Verde. De sus a cazut un muc de tigara, inca aprins. S-a ferit,
calcand intr-o supa de noroi, frunze si gheata. O teava sparta imprastie apa
fierbinte si aburi grosi, furadu-i suflarea care oricum e ca dintii unui
fierastrau. Dintr-o curte a
iesit bezmetic un pechinez care i-a innodat si mai rau pasii. A fost gata sa alunece de tot. O mama foarte tanara duce niste ghiozdane cam grele si doi copii catre gradinita. Cei mici fug in zig-zag peste tot. Cum
sa-i ocolesti? Rosu. Scurt. Verde.
Apare o fata cu
parul de toamna portocalie, cu rochita scurta si cizme lungi verzi. Ar spulbera
pe oricine in zborul ei catre trecerea de pietoni, unde se arunca in bratele
unui baiat mai mic de inaltime decat ea, dar care compenseaza prin geaca de
piele si motocicleta obraznica. Din cafenea iese cu spatele un tip cu vreo zece
pahare aburinde, infipte in doua suporturi speciale iar pe brate are pungi voluminoase. Forteaza si mai prinde un verde. Il aude vag cum
striga la ea, cu un fel de mila si dispret: ”mai fato, esti intr-o
ureche? ce fugi asa, n-ai alta treaba mai buna?”
Rosu. Chiar asa.
Era intr-o ureche. Era si intr-un picior, pentru ca in balta inghetata reusise
sa-si suceasca glezna care o durea din ce in ce mai tare. Verde. Alearga intr-un
suflet. Ca Gretel, ratacita pe o strada intunecata, pe care mergea zilnic,
intr-o lume pe care o privea zilnic. Si chiar n-avea alta treaba mai buna decat
sa caute firimiturile pe care nu mai stia pe unde le lasese, franturi de
povesti si de vise pe care le mancasera probabil corbii. Nici casa vrajitoarei
nu aparea niciodata; doar parcul cu amintiri si mustrari. Cu aleile care o trimit mereu inapoi in lume, sa-si spele pacatele si sa mai
vina o data, de doua ori, de sute de ori. Pana cand, limpede si curata, o sa stie sa regaseasca intrarea in castelul
fermecat.
Rosu. Inapoi, intr-o ureche, intr-un
picior, intr-o singura inima … si aia zdrentuita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu