azi am fost la spital. dincolo de tristetea de a lasa acolo, pentru cateva zile, pe cineva drag si de a vedea ce conditii sunt... am avut parte si de un mic moment special, care merita retinut.

vecinul de pat: un batranel simpatic, pozitiv - maine pleaca acasa, ii da mana.
vorbeste lin, fara suparare, cu multa intelegere despre boala sa. nu am prea inteles exact ce avea, vorbea incet cu un pic de rusine. la peste 80 ani, omul are o luciditate a bunului simt care ma uimeste. la un moment dat, spune ca nu a mai stat atat in pat de cand era copil la 7 ani. si isi aminteste de diminetile in care era urat afara si nu se putea lucra afara si parintii mai intarziau putin in pat. atunci el se strecura intre ei doi si statea cu ei - copil bucuros de momentele magice. tablou clasic, l-am trait si noi. dar deodata spune :"stateam intre mamica si taticul, unul in dreapta si unul in stanga".
de cand nu am mai auzit vorba asta - mamica si taticul?? era atata dragoste si respect in cuvintele astea doua, incat mi s-au taiat genunchii. nici parintii nostri, nici noi si nici copii nostri nu vor mai spune "mamica si taticu". mama, mami sau chiar direct "carmen, dani, andreea".. omul asta vorbea despre parintii lui morti acum 40 ani cum nu cred ca vor vorbi multi copii despre noi.
cochilia de carne era de 80 ani, dar pentru cateva clipe, in ochii lui s-a jucat copilul de 7 ani iar in oglinda lacrimilor lui s-au vazut obrajii tineri cu care mamica si taticu l-au vegheat.