dimineata in autobuz

aglomeratie, oameni de toate felurile, incruntati, nervosi, e inca frig si inca zapada si vant. langa mine un barbat, scurta de piele, caciula neagra, nebarbierit. inalt si solid, incruntat, morocanos. m-am strans in mine atat cat am putut, nu ostentativ sau fandosit, ca sa ma feresc dar parca ma speriasem un pic. stam la semafor mult de tot, in fata un sarpe lung cu zale de masini ne taie calea ... avem de asteptat. omul incepe sa se foiasca, este agitat, eu imi strang geanta in brate, ma gandesc ca mai bine coboram cu o statie mai devreme. el insa isi scoate telefonul si la un moment dat ..."Alo, buna dimineata , tati, ce faci, te-ai trezit?" soarele a iesit brusc si nu mai e zapada si nici oameni incruntati. vocea omului asta, vorbindu-i copilului lui, a adus primavara intr-un autobuz incruntat, atata caldura si duiosie avea. "ti-am lasat pe masa ceva de mancare. poti sa te joci un pic dupa ce mananci, dar te rog sa iti faci si lectiile, asa cum am vorbit. da, tati? eu mai am un pic si ajung la lucru. peste vreo ora te mai sun, asa ca sa te mai aud." doar sa-l auda; NU sa-l controleze, nu sa vada ce mai face, daca e cuminte sau ... doar sa-l auda. un tata vrea sa isi auda copilul, intr-un oras mare si urat, trist si aglomerat, plin ne necunoscuti morocanosi care ne fac si pe noi sa fim la fel. asa mare e diferenta intre cochilia omului si sufletul dinauntru... asa frumosi si buni par unii si ascund in ei numai flacari si venin. asa infricosatori sunt altii si de fapt isi protejeaza amintirile din buzunare.

Asa mult as vrea sa ne dam seama noi oamenii, ca ar trebui sa ne mai si auzim , nu numai sa vorbim si sa ne verificam, ca un program de calculator care pune din cand in cand "check" pe o lista.