weekend in mijloc de mai

   acum mai bine de 35 de ani, probabil ca intr-un sfarsit de saptamana ca cel de azi, stateam alaturi de bunicul meu, desenand flori si mancand cirese din pomul copilariei mele, care acum nu mai e. bunicu' imi spunea mereu ca prima cireasa de mai trebuie sa fie mancata cu o dorinta pusa in gand. parea ca boaba rosie si dulce avea o putere magica si indeplinea vise. atunci, langa el, aveam soarele in par si gramezi de ganduri copilaresti, care o includeau desigur pe zana - zorilor dar neaparat si o calatorie la nazca.
   acum vreo de 30 de ani, ma pregateam cu siguranta de vreo petrecere. imi lua cel putin doua ore ca sa imi aleg hainele - totul pornea de cele mai multe ori de la cerceii pe care voiam sa-i port si care dictau tot restul: culoarea bluzei, a fustei, a pantofilor. aveam agrafe colorate in par si tot felul de vise, la fel de copilaresti, incluzand o carte de povesti publicata, iubirea vesnica a baiatului din clasa a unsprezecea dar si un concert al lui michael jackson. 
  acum 21 de ani ma pregateam sa-l aduc acasa pe baiatul meu. aveam parul scurt de tot, fara cercei, aveam halate albe si febra laptelui, o frica uriasa si o dragoste infinita pentru omuletul ala minuscul, care abia deschidea ochii si totusi imi strangea mana cu forta. visele erau despre primii lui pasi si despre toate aventurile pe care le vom avea impreuna.

   ieri mi-a luat mai bine de doua ore sa ma pregatesc pentru cursa de azi. mi-am asortat sosetele cu sireturile pantofilor de alergare. am avut cerceii de culoarea tricoului sperantei, potrivit intamplator si cu culoarea ochilor mei. am avut la propriu soarele in par, caci din 10km probabil 8 au fost cu fata catre steaua noastra fierbinte. am alergat cu ochii inchisi, visand la toate cate-au fost si tamaduindu-ma partial de frici, de vina, de pacate si de deznadejde. am regasit bucuria copilareasca de a alerga de placere si nu ca pedeapsa. am gasit timp sa vad oamenii de pe margine si sa bat palma cu ei, sa ii analizez pe alergatorii care se pregateau de semimaraton, sa vad fetite cu fuste roz de tul incurajandu-si de pe margine mamele. am avut chiar indrazneala-aroganta sa nu ma grabesc la km 9, fiindca mi-am spus "cum adica, in 6-7 minute se termina totul?" puteam sa termin mai repede? sigur ca da. sunt multumita de ce-am facut? sigur ca da. ma uit acum la usa mea "minune" care poarta toate numerele de la concursurile de pana acum si vad cumva drumul transformarii mele interioare. si ma bucur cu toate celulele mele de fiecare km facut in fiecare concurs. in niciun vis din toate lunile de mai nu am vazut usa asta. si daca-as fi avut piatra timpului imprumutata putin de la dr. strange si as fi putut sa accesez ca el, peste 14 milioane de posibile "viitoruri", tot nu cred ca as fi ajuns sa-l vad pe asta de azi. si ma bucur, fiindca inseamna ca e cel autentic, cu toate cele meritate, bune si rele, in el.
   intr-un w-end de mai, am terminat inca o cursa de 10km, am facut tortul preferat al baiatului de-acum barbat, care invata in camera cealalta despre amine si reactivi cu nume luate din star wars. 
  intr-un w-end de mai, m-am ridicat de pe un scaun vechi mesterit de bunicu' si,cu toata durerea atroce din glezne, m-am intins sa culeg o lucire dulce si imbujorata, dintr-un cires tanar cuibarit in curtea batrana a bunicilor. am mancat prima cireasa din an. si cu acelasi soare in par si copilarie naiva, dupa foarte mult timp, am indraznit sa-mi pun iar o dorinta. o dorinta adevarata, care se poate indeplini, sau nu. dar care e frumoasa si numai pentru faptul ca a aparut nechemata, timida dar hotarata si misterioasa, ca o linie noua pe nazca sufletului meu.