Romeo si Julieta # 2

Numele lui era Romeo. De fapt nu era chiar sigur de asta, doar că așa-l strigaseră parcă dintotdeauna și altceva nu-și mai amintea. Era bătrân, chiar foarte bătrân. Se născuse în secolul trecut și știa bine că e demodat, caraghios și oarecum inutil. Pur și simplu îl uitaseră toți, nu se mai interesa nimeni de el. Rămăsese singur și aproape mut; săptămâni întregi nu vedea pe nimeni și rareori vorbea cu câte o muscă sau un păianjen, care circulau nestingheriți prin casa goală și prăfuită. Ehei, să mai aibă el energia de-altă dată! Își  amintea de tinerețea și de casa lui…un apartament pe-atunci nou, cu tavanul și pereții albi, de-abia zugrăviți. Ajunsese acolo la o săptămâna după EA, o fată foarte tânără, cu glas cald și vesel, care nu se mai oprea din râs. A fost fericită când l-a văzut la ușă. În fiecare zi îl lua în brațe și porneau de colo-colo prin toate camerele, uneori zăboveau mai mult prin colțurile întunecoase și el era din ce în ce mai îndrăgostit. Mâinile ei erau calde, moi și parfumate iar prin ferestrele deschise intra primăvara. Era fericit. Uneori glasul lui devenea mai gros și parcă răgușit din pricina emoției și ea-i spunea atunci, glumind:

-       Ce-i Romeo, ai obosit? Hai să ne mai odihnim 10 minute!!

Numele ei era Ileana. Cineva-i spusese Cosânzeana și o vreme așa au strigat-o toți.  Pe urmă, nu se știe de ce, un puști aiurit, un elev blond cu ochii verzi, nici măcar n-avea 18 ani ... îi zisese în gluma Julieta. N-o întrebase nimeni dacă e de acord și ea. Și gata, asta a fost. Zi de zi, auzea aceleași lucruri...fără odihnă!

-       Unde e Julieta? Numai cu ea “mă rezolv” așa  cum am eu nevoie!

-       Cum adică Julieta “a obosit” și ia o pauză? E ceva urgent!

-       Mâine să nu se atingă nimeni de Julieta. Două ore, dimineață, e numai a mea!

Și o tot purtau de colo colo și toți voiau ceva de la ea … se săturase, dar ce să facă? Unde să plece și mai ales cum? Camera ei era undeva foarte sus. Măcar atât, avea un geam uriaș și se putea uita ba spre cerul cu stele și avioane ba spre orașul iluminat de departe. An de an, într-o zi anume de vară, veneau toți cu șampanie și prăjituri, râdeau și chicoteau, ca la o mică petrecere. Pentru ea aveau flori, mai mereu roșii, pe care i le puneau lângă fereastră. Începuse să fie fericită. Și exact când se obișnuise cu toată agitația și înțelesese în fond care e rolul ei ingrat… au părăsit-o. Julieta stătea lângă geam zile întregi, fără să facă nimic util, doar suspina după vremurile de demult. Într-o zi, pe ușă au năvălit niște pusti zgomotoși, ciudat îmbrăcați, probabil după moda de acum, se gândi ea. Administratorul clădirii îi lăsase să intre și ei se suceau de colo- colo, comentând.

-       Fii atent ce mișto e ceainicul ăsta! strigă o fată bondoacă și peltică.

-       Wow, și uite un radio vechi, o mai merge? bubui un glas răgușit, de adolescent fumător.

-       Frate, aici-s grămezi de cești și pahare vechi, pictate ... șerifu’ o să se bucure de ele, zise repezit unul care părea că latră când vorbește.

-       Da’ cea mai tare e mașina asta de cusut! se bucură pițigăiat altă fată.

-       Hai că le luam pe toate. Move, baby, move, mai avem mult de colindat și începe ploaia! îi grăbi unul mai voinic și mai în vârstă, trecut prin fel de fel de peripeții, după cicatricea de pe obraz, un fel de șef.

Pe caseta luminoasă de-afară licăreau câteva cuvinte. Second life. Second chance.  Înăuntru pregătiri, emoție și nebunie. Casa părea teleportată din filmele de-acum 50 de ani. Era o replică perfectă a unui apartament vechi, care fusese modern și cochet la vremea lui. Doar camerele erau mult mai mari, ca să facă loc perechilor care urmau să vină acolo, la tratament. Niciun fir de ață nu era nou, totul era  recuperat din anii ‘60 - ‘70. Saloanele erau decorate cu căldură și îndrăzneală, îndemnau la așezat la cafea, la dans și vorbă. Sufrageria avea canapele ca-n reviste. Pe un fotoliu cu huse pufoase dormea o pisică neagră. Televizorul alb-negru, un radio mare… covoare persane, veioze cu picior, masa cu scaune masive de lemn. Într-o cămăruță fără geamuri era un mic atelier foto, cu aparate vechi de developare, uscare și tăiere, hârtie și băi de soluții AzoMureș. Cafeaua se făcea în ibrice vechi, smălțuite. Lingurițe de argint desperecheate, stăteau sprijinite pe ceșcuțe decorate cu flori albastre, cu pitici sau cu prințese. Camera copiilor te lăsa să frunzărești cărți vechi cu desene frumoase, jucării curățate și reparate: păpușa blondă Mihaela, Loto cu păsări, Marocco, Nu te supăra, frate! și toată colecția Jules Verne.  La subsol era un mic ring de dans, globuri de oglinzi și orga de lumini colorate, casetofon, pick-up și discurile de vinil ale lui Elvis, Beatles dar și Dan Spătaru, Angela Similea sau  Boney-M., Elton John și ABBA. Patronii aranjau acum un fel de debara pentru electrocasnice retro. Se uitau încoace și încolo, nedumeriți:

-       Noi am zis că aici totul trebuie să fie funcțional. Energiile pozitive nu se adună între lucruri stricate. Dar copiii ăia au adus aspiratorul ăsta fără sac, nu e bine, ce facem cu el?   întrebă  o voce de bărbat grăbit.

-       Am putea să confecționăm noi unul, repede; doar cât să funcționeze câteva minute  la nevoie, sugeră timid o femeie veselă.

-       Hai, repede atunci, îi răspunse bărbatul. Mâine seară e deschiderea, dacă vrei să-l ții, ocupă-te!

-       Acum, acum ….uite am și o mașină de cusut … hm, și ăsteia îi lipsește mosorașul de ață … ce ghinion … să vezi că trebuie să îi aruncam pe amândoi…

Inima lui Romeo tresări. Pedala Julietei se mișcă imperceptibil.

-       Ia uite acolo în spate, jos de tot, sub bibliotecă lucește ceva! 

-       Este mosorul lipsă, dar nu ajung la el … se plânse descurajată femeia.

-       Pornește pentru 2 secunde aspiratorul și trage-l, zise bărbatul cu înțelepciune ironică.

Astfel, aspiratorul Romeo o salvă pe Julieta, care îl salvă la rândul ei pe Romeo. Și-acum stăteau cuminți unul lângă altul, uitându-se la perechile care se perindau zilnic pe-acolo. Tot nu înțelegeau ce se petrece. Julieta vorbea mereu, cu voce șoptită și blândă. Îi povestea multe nimicuri, mai mult amintiri din tinerețe, de la școala de croitorie. Așa era ea, vorbăreață. El era un pic mai morocănos și tăcut. O asculta răbdător, politicos dar nu prea răspundea. Încă se gândea la prima lui dragoste, dintr-o casă ce semăna dureros de mult cu cea în care erau acum. Dar zi de zi, lună de lună, imaginea tinerei cu mâini moi și parfum de liliac pălea. Julieta de lângă el însă … ei bine, era interesantă, amuzantă și uneori chiar înțeleaptă. Rotunjimile de metal îi luceau frumos în bătaia becurilor. Și când ar fi început și el să fie mai prietenos, ea tăcu. Și nu mai vorbi preț de 2 săptămâni încheiate. Ba mai mult, oamenii o și luară de-acolo. El fusese deprimat, agitat și copleșit de sentimente noi care îl asaltau. Și ea s-a întors, în sfârșit …

-       Ce bine că ai venit …ăăăă … că te-au adus înapoi! i-a spus el cu vocea din tinerețe, răgușită de emoție.

-       A fost plăcut dincolo … venise o doamnă care voia să îi arate nepoatei ei cum și-a început afacerea, cu o mașină ca mine … zise ea încântată, cu roata vibrând de bucurie.

-       Dar ce-i acolo, de fapt? vru el să știe.

-       Este ceva extraordinar. Mi-a luat ceva timp să înțeleg … se porni ea repede, apoi se opri brusc.

-       Spune-mi … spune-mi … o îndemnă el cu ceva nou în voce, ceva ce semăna a tandrețe.

-       Știu și eu .. n-as vrea să te plictisesc. Noi fetele flecărim mult și fără rost, așa am auzit că se spune. Nu o să te bat acum la cap … 

-       Hmmm... hm … nu, nu, mă bucur să …. ăăăă, cum îi spui tu, să mă bați la cap, răspunse el descoperind o căldură nouă în interiorul său.
Julieta era o artistă, în fond, de aceea simțise și descifrase totul. Așa că putu să explice simplu:

-       Știi ce-i acolo? Scrie afară: Centru de reparații. Obiecte pierdute. Iubiri regăsite.  Toți vin supărați și certați - cu familia, cu prietenii, cu iubiții, cu viața lor sau cu viețile altora … și pleacă restabiliți. Nu știu cum; vorbesc cu psihologii aștia tineri de-aici ... se plimbă prin camere, își revăd bucăți de viață. Amintirile a ce-au fost, a ce n-au fost sau a ce-ar fi putut să fie, le toarnă în trupuri sânge nou. Beau cafea. Dansează. Gătesc. Se sarută. Se joacă. Citesc, cos, fac poze, fac curățenie .... Se regăsesc, se refac, se reîncarcă și se reîndrăgostesc. Noi toți de-aici facem minuni!

Romeo zâmbi, după foarte mult timp. Și se îndrăgosti din nou. Și Julieta îi povesti de-atunci tot felul de prostii mai vesele sau mai serioase. Și-or mai fi povestind și azi, dacă nu li s-or fi prăfuit de tot rotițele de metal cald, vechi de peste 50 de ani.