E.T. girl

BLOG DE EXTRATERESTRU

1 februarie 2018

drafts

     Afara se auzeau rasete si claxoane de masini. Undeva incepuse sa cante tare un radio ce difuza un fel de top saptamanal. El ramasese in fotoliu, privind-o cum se imbraca. Il fascinau miscarile ei si felul in care isi tragea pe mainile subtiri niste manusi galbene de piele. Si rochia-i era galbena, asa ca de fapt ea parea un soare cald in mijlocul frigului de ianuarie. Isi drese vocea, apoi intreba, incercand sa para un pic nepasator:
-       Vii si maine, da?
-      - Asa as vrea. Incerc sa ajung macar pentru o jumatate de ora, daca reusesc sa fug mai repede de la birou. Am mult de lucru.
-       Deja mi-e dor de tine, a spus el, speriat ca a parut prea indiferent. O sa te astept. Fiindca maine am sa iti spun ceva.
-       Doar nu ne despartim, glumi ea. Stii ca o sa ne vedem in curand, maine sau sambata. De ce esti asa acum?
         Mana lui se agatase de palma ei. Degetele ii tremurau de emotie si de teama. O privea si incerca sa se asigure ca se va intoarce. Se gasisera doar de cateva saptamani, dar lucrurile erau atat de frumoase intre ei si el nu mai simtise niciodata ce simtea cand era cu ea.
-      Poti sa imi spui acum, de ce sa astepti pana maine, l-a incurajat ea bland.
-       Ca sa mai fie inca un motiv ca sa vii, a spus el cu ochii agatati de ochii ei.
-      Acum imi bate inima foarte tare, parca se balbaie, stii? Inca nu am cuvintele gata. Dar maine sigur ...
         Ea l-a simtit nehotarat si trist. Nu stia daca sa-l impinga sa-i spuna atunci ce avea de spus. Nu voia sa-l forteze dar se si speriase, caci parea important. Pana la urma, el a izbucnit, cu toate trairile pe care le experimenta si nu stia sa le numeasca, cu toate bucuriile si fricile trecute si viitoare, cu dorinta si speranta.
-       Te iubesc. Te rog, vrei sa fii ... si incepuse se planga. Plangea si ea, banuind parca ce avea sa urmeze. Pana la urma, el gasi curajul ca sa continue intrebarea tainuita de inima unui orfan de 9 ani:
-       Vrei sa fii ... mama mea?

***
         Lumina veiozei era placuta si calda. Doua pahare stateau la plaja sub becul ca un soare, nemiscate pe doua servetele portocalii. In surdina se auzeau melodii vechi, majoritatea frantuzesti. Erau ca intr-o scena de film vechi. Stateau unul langa altul, obositi dar multumiti. Fusese o intalnire intensa, vorbisera mult si el ii spusese prea multe lucruri, unele suprinzatoare. Dansasera, chicotind. Frunzarisera albume cu poze vechi, razand sau plangand. El facuse promisiuni pe care nu le respectase. Ea se suparase. Se impacasera repede insa.
-       Trebuie sa plec, este foarte tarziu. Vecinii tai o sa se intrebe de ce stau atat aici si o sa ne iasa vorbe, glumi ea.
-       Exact! Si Cotoroanta Batrana care vine la curatenie o sa faca iar scandal, continua el glumele.
         Se ridicase in picioare, ca sa ii aminteasca sa isi ia trandafirul din vaza mica de pe masa. S-au imbratisat. Era mult mai inalt decat ea si camasa lui neagra contrasta cu rochia ei galbena si asta o facea sa para o printesa pierduta pe niste culoare ale timpului.
-       Cand ne mai vedem? Ai timp sa treci si maine?
-       Asa as vrea. Incerc sa ajung macar pentru o jumatate de ora, daca reusesc sa fug mai repede de la birou. Am mult de lucru.
-      In fiecare zi mi-e dor de tine. Ma tem ca n-o sa apuc sa te mai vad.
Barbatul se asezase inapoi pe pat si incerca sa formuleze o intrebare stupida, care-i macina noptile si fruntea.
-    Uite, stiu ca e absurd si ca e prea tarziu. N-am mai pus intrebarea asta niciodata. Nu stiu cum ar fi daca ai spune da. Nici nu stiu daca vreau sa spui da... dar trebuie sa iti spun. Poate maine nu mai apuc sa te vad, repeta el.
Ea s-a intors, asteptand. El gasi curajul sa exprime dorinta tainuita in inima sa de prizonier al unui azil, in inima sa de batran care nu avusese niciodata copii:
-       Te iubesc. Te rog, vrei sa fii ... fetita mea?

***

   Femeia obosita inchisese usa, punandu-si cheile pe masa mica de sticla. Rochia ei galbena trezise casa pustie. Asa cum facea in fiecare seara, se asezase pe covorul verde, langa laptop, descoperind usor tastatura, sperand la un miracol. In inbox era plin de mesaje stupide; s-a apucat sa scrie, ca de obicei. Numele destinatarului era mereu acelasi. Mesajul era mai mereu acelasi. Raspunsul nu venea niciodata, pentru ca mesajul nu pleca niciodata. Ea, care impartea atata dragoste zi de zi, care citea atatea povesti pentru copii si pentru batrani, n-avea curajul sa isi mute iubirea din drafts  in sent items. Si ramanea mereu cu povestea ei scurta, cu intrebarea tainuita in sistemul binar al unui calculator, al unei inimi, al unei vieti.

         -Te iubesc. Ma primesti sa fiu iubita ta? 

Etichete:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire