intr-un autobuz prea aglomerat, se urca la un
moment dat o mama cu doi copii. baiatul mai mare, carliontat si vesel-serios,
imi aduce aminte de al meu. fata e micuta, o printesa urbana in pantaloni
grena, haina pufoasa alba si ghiozdanel cu pisici. cum eu stateam jos, m-am bucurat
sa ii dau locul fetitei si sa ma uit sugestiv la veciunul meu care s-a decis
imbufnat sa se ridice si el pentru baietel. si au inceput desigur foiala si
discutiile. fetita isi ridica ostentativ maneca hainei, asa incat eu sa vad bratara
ei.
ma prind si o laud:
eu – am vazut bratara ta, e foarte frumoasa.
ea – si normal ca e frumoasa, ca mi-a adus-o mama
dintr-un loc special.
el – si mie mi-a adus mama foca asta. nu mai are
mustati, dar o sa i le cos diseara.
eu – e tare vesela si draguta foca ta, ar merita
sa ii repari mustata, dar tu stii sa cosi?
el – da; dar ce e asa incredbil, ca doar am
invatat la bunica...
eu – bravo tie, foarte bine. cati ani ai?
el – sapte ani, ma duc la scoala. am luat si o
bulina galbena azi, ca am fost cuminte, dar i -am dat-o ei, ca e sora mea mai
mica.
eu – e foarte frumos, e ca si cand i-ai fi facut
cadou un soare mititel, ca sa ii aduca lumina si bucurie, de la tine.
ea – si eu am cinci ani trei luni. adica si patru.
nu stiu de ce sunt importante lunile sa le spui cand te intreaba cati ani ai,
ca pana le invat, se schimba.
eu, fara replica, doar zambesc.
un domn intreaba cate statii mai sunt pana la „calea
mosilor” si baiatul intreaba evident de unde vine numele asta. mama ii spune ca
nu stie de ce, imi permit sa le explic eu, un fel de mica inventie caraghioasa
plecata totusi de la o realitate, asa incat sa inteleaga si sa se amuze. ii spun
ca uneori in vechime se facea in apropiere un fel de parc de distractii, unde
se vindeau dulciuri, placinte, jucarii si se montau calusei si leagane. doar ca
cei care vindeau biletele erau mai batrani (caci tinerii erau la serviciu) si
ca a ramas numele de „la mosi”. cei doi rad si eu incep sa simt un nod in gat.
mama le spune sa multumeasca si cea mica are curaj sa silabiseasca roz:
„muuultuuumiiiim, doamnaaaa”!
apoi fetita continua:
– – doamna, si
bratara ta e frumoasa!
nici nu
mi-am dat seama ca se uita atent sub maneca mea si a zarit firul rosu de care
atarna un fluturas, un cadou de la baiatul meu. intre timp isi fac loc sa
coboare si ea se ridica de pe scaun. de sub carliontii blonzi ii lucesc doi
licurici zanatici, in obraji ii
infloresc doi trandafiri, in autobuz vine vara. fetita este pe jumatate
intoarsa catre mine dar o tine strans de mana pe mama ei, se framanta nelinistita, sta cu ochii verzi
infipti in ochii mei verzi si pana la urma isi aduna tot muntele de curaj de
care e nevoie ca sa sopteasca destul de tare ca sa o aud:
– – pa, la
revedere. si tu esti frumoasa, doamna!
si pleaca chicotind, lasandu-ma in urma, cu soarele in suflet, cu roua in ochi si cu un curcubeu in inima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu