copilaria

m-a gasit azi o prietena veche, foarte veche.

mi-a batut in sticla monitorului asa cum iti bate copilaria in geam vara, dupa ce si-a julit genunchii prin copaci.

era vecina mea mai mare cu cativa ani, sufficient ca sa fie cea mai draguta, misterioasa si desteapta fata. eu stateam in poarta sa vad cand apare, ca piticul mutulica asteptand sa vina alba ca zapada. avea fuste frumoase, par lung, ochi alungiti si avea voie sa plece sa cumpere paine singura – deci cam tot ceea ce imi lipsea mie. desi ma intimida grozav, imi placea sa stau cu ea. avea in curte pisici si caini, busuioc si un cires batran in care statea o ciocanitoare. la ea in curte am mancat prima data – si de fapt primele o suta de dati – dude. Am facut mingiilor noastre fuste si primul teatru de papusi pentru ai mei, in regia ei.

si apoi ne-am facut mai mari, ea s-a mutat si a pus in bagajele ei un stop din copilaria mea.

de cateva zile ma tot gandeam la ea, asa ca la o poza din cartile cu povesti de copii, pe care le mangai in gand cand ti-e greu. si azi mi-a scris. a navalit peste mine copilaria si dorul de rochitele mele scurte cu caise verzi ascunse prin buzunare, de lumea mea de atunci, de lumea care incapea intr-un cais inflorit si in care ajungeau doar soarele, luna si povestile cu zane.

si brusc mi s-a facut foarte frica de azi si de maine si de intrebarea : unde e fetita din mine? doar am ratacit-o putin, am uitat-o pe bancuta de sub brad sau s-a dus de tot, dupa iasomia care nu mai vine in curtea mea ?