Azi a bătut vântul foarte tare, a trântit
fereastra și s-a crapat geamul din dormitor, până sus. Era deja fisurat de un
an, tot din cauza unui șoc mecanic. Am comandat atunci o sticlă nouă și mă tot
sună geamgiul - când să vin, doamnă? Și eu îl tot amân, din lipsa de curaj.
Stau pe marginea patului și mă uit la crăpătura asta și plâng. E fereastra pe
care ai pus-o tu, acum foarte mulți ani. Îmi și amintesc ziua, mirosea a
primăvară, era soare ca acum. Îmi amintesc și tricoul tău, și cred că și ce am
mâncat apoi în ziua aia, era sâmbătă și făcusem ciorbă de perisoare și
plăcintă. Nu-mi vine să dau jos fereastra, am citit undeva că în urma
noastră rămân fragmente de atomi din noi, chiar și după multe generații. Stăm
într-un praf care ne contine strămoșii. Dacă acolo, pe fereastra pe care
eu vreau s-o înlocuiesc, mai e o urmă din tine? Am dat din casă deja unele
obiecte de-al noastre, vechi și stricate. Mi se pare că te ingrop all over
again. Bucată cu bucată. M-am plictisit de lupta asta, să ocolesc cu privirea
crăpăturile care-s pe afara și pe dinăuntrul meu. Să tot pretind că-s întreagă
și că m-am lipit. Am obosit și nu mai găsesc niciun rost în toată această
prefacere.
Azi a bătut vântul foarte tare
și s-a crăpat din nou, mai adânc, inima mea. Și pentru asta nu am geamgiu, nici
chit și nici lipici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu