Eliud alearga maine.
Eu poimaine.
El o sa fie omul ala care a reusit imposibilul.
Eu o sa fiu omul ala care alearga iar dupa un vis imposibil.
Si nu vreau sa mai scriu nimic duminica seara. Vreau sa scriu acum, despre emotia de dinainte. Care e de fapt cea mai intensa, mai buna, mai reala si mai coplesitoare - emotia asteptarii. Cand intrezaresti clipa aia frumoasa, de dupa o perdea de lumina roz si calda, cand simti fericirea la varful degetelor si crezi ca daca te intinzi un pic mai mult, o s-o atingi. Dar cat de pregatiti suntem oare ca sa ne atingem, de fapt, visul? Stim noi sa-i facem fata, sa il traim fara sa ne imprastiem apoi odata cu el? Sunt fericita sub cerul asta rosu de seara, in care soarele se uita inapoi peste umar, zambind. Sunt fericita ca mai vine un concurs si numarul meu si chip-ul stau cuminti in rucsac. Sunt fericita acum, fiindca sunt nefericita alteori. Si fiindca la capatul gandurilor si-al respiratiei mele, e cineva.
Cat de departe e un vis indepartat?
Pentru Eliud, departe inseamna probabil 35 de secunde.
Pentru mine, departe inseamna probabil 35 de ani.
In lumi diferite, asteptari diferite, sperante si emotii diferite.
Dar poate ca si el, poate ca si eu, o sa adormim in seara asta si o simtim ca cineva o sa ne sopteasca “hai, ai alergat destul, de-acum ai curaj...si o sa fie bine”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu