E.T. girl

BLOG DE EXTRATERESTRU

9 iunie 2018

Îmblânzește-mă


            Sunt obosită și grăbită și nu înțeleg cum am ajuns să fac ocolul ăsta, e un drum mai lung pe care nu-l fac de obicei către casă. O văd cum stă în colțul străzii, la poarta unei biserici, așteptând probabil să primească una-alta și plimbând de colo-colo o minge mică, roșie. E clar că fusta și sandalele îi sunt mici, tricoul alb e vechi și prea purtat, dar curat încă. Trec pe lângă ea și mă simt “agățată” de privirea-i furișată pe sub genele blonde. Are aerul sfios și trist al copiilor săraci. Am în sacoșă lucruri cumpărate pentru acasă: banane, unt, chifle, cașcaval, suc de portocale, iaurt, brioșe. Decid să i le dau și pentru că nu-mi vine să îi întind punga și atât, mă aplec lângă cei cinci ai ei și o simt cum tresare. Cum te cheamă? găsesc eu ceva de zis.  Ce??! mormăie ea speriată, un pic răstit și cu nedumerire.  Ochii și glasul ei îmi aduc aminte de Vulpea Micului Prinț. “Îmblânzește-mă”  spune de fapt copilul din fața mea. Aşa că îi spun eu prima numele meu. Aş vrea să îți dau ceva, dacă îți place, de-aici de la mine. Și îi arăt fructele și restul. Mă privește cu neîncredere și nu știe ce să spună, dar întinde mâna șovăitor. Fără să-mi dau seama bine ce fac, o sărut pe frunte și punându-i sacoșa în mână, o întreb dacă poate să o care acasă.  Pe mine mă cheamă Alexandra, am șase ani și trei luni și stau aproape, la doua străzi. Și sunt în clasa pregătitoare și am mulți FB. Tu ce faci aici?  Îi spun că mă duc acasă. Da’ de ce m-ai pupat? Asta mă întreb și eu. Pentru că îmi place cum te joci aşa, cuminte. Ce stupid răspuns, dar cum să îi explic că brusc simt că o cunosc? Că ceva mai presus de mine mă împinge să o iau de mână, să o întreb dacă are nevoie de ceva, să o mângâi și să îi spun că e frumoasă și că vreau să fie mereu cuminte și să învețe bine. Dar o privesc și tac, de frică să nu încep să plâng. Pe mama o chema Maria. Da’ e în cer acu’. Și mai am un frate mic acasă, Paul. Și o verișoară. Pot să le dau și lor de aici?  Eu tac în continuare, o conduc câțiva pași, nu-mi vine să o las  ... În final, îi spun la revedere, ea îmi strânge un pic mâna înainte s-o elibereze. Mulțumesc, să știi că mie îmi plac bananele. Nu mai știu cum era mama mea. Dar cred că tu semeni cu ea. Te uiți la mine frumos.  Apoi pleacă trăgând de sacoșă, mândră că o poate duce singură. O urmăresc cu privirea până dispare după un colț. Intru apoi în biserică și aprind o lumânare pentru Maria și pentru Alexandra, mă rog pentru toate mamele și copiii și iubirile din lume. E o scenă atât de banală, de clasic lacrimogenă, previzibilă în toate dialogurile ei, încât probabil că dacă ar fi fost pusă într-un film, ar fi fost amarnic criticată. Dar mă gândesc … câte clișee ne umplu de fapt viața? Toți am fost la un moment o fetiță cu chibrituri sau un mic prinț, un romeo sau o julieta, katniss sau superman, rățușca cea urâtă sau shrek.

Pentru noi toți, pentru fiecare și pentru niciunul de fapt - plouă și răsare soarele. Noi toți suntem cel mai important și cel mai neînsemnat om de pe pământ. Noi toți așteptăm să îmblânzim și să fim îmblânziți.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire