cam cine e speranta? e o pustoaica
alintata, cu capul in nori, nu foarte atenta la ce se intampla in jur. umbla
zilnic numai in rochii lungi si largi de matase cu buzunarele pline de
curcubee, de flori de iasomie sau violete, clepsidre cu fulgi de zapada in loc
de nisip, de parca ar asteapta mereu sa vina craciunul. sigur ca da, de obicei
ne ajuta sa mergem inainte in fiecare zi, dar trebuie sa recunoastem ca uneori
daca o lasam singura sa-si faca de cap, ne cam tine pe loc. ni se pare
ca ne ajunge sa o tinem pe ea de mana si gata, inaintam. uitam ca ii lipseste un pic de
hotarare, un pic de curaj, de ambitie si nebunie. a lipsit de la lectia in care se raspunde la
intrebarea “deci ce facem concret, mai departe”? cu ea de mana e intotdeauna
caldut, intotdeauna maine o sa fie bine, soare si toata lumea vesela – dar azi? cum e azi?
ea spera sa slabeasca pana de revelion, asa
incat sa incapa in rochia rosie de acum 7 ani. ok, ce conteaza ca e deja 10
decembrie si ca mai sunt numai 3 saptamani pana atunci? speranta o tine de mana
si nu o lasa sa se duca la un afurisit de salon de infrumusetare si sa faca
ceva concret pentru rochia aia.
ea spera ca el sa o mai caute. el spera ca
ea sa-l viseze sau sa-l sune. ea ar putea sa aiba curaj o data in viata si sa
deschida gura sa-i vorbeasca iar el ar putea sa inceteze sa isi planga de mila
si sa inceapa sa agate de manerul usii ei un buchet
de flori. sau sa i le depuna in casuta de e-mail. insa speranta parca le-a legat
mainile si nu ii lasa sa se apropie de telefon, de strada, de tramvai, de tren,
de cuvinte si de un dram actiune.
pana si baietelul de-a treia spera sa nu il
asculte maine la poezia aia grea, dar in loc sa o citeasca inca o data, se
joaca un joc tampit, in care impusca fara oprire monstri aiuriti care-l
fugaresc pe niste coridoare hidoase.
eu sper sa ajung inapoi in valencia. ce-am
facut pentru asta? ma uit la poze, suspin noaptea in vis, povestesc tuturor ce
frumos e acolo ( de gura mea au mai fost inca vreo cativa prieteni) si… cam
atat. sper sa ajung sa alerg 5Km in central park. sper sa o vad pe vonda
shepard in barul in care canta ea de obicei ( o aiureala, cred ca nu a mai avut
un concert de ani buni). sper sa merg iar la roma, sa ajung la nazca sau la val
camonica macar. sper sa intalnesc un extraterestru pasnic. sper sa imi apara o
carte cu poezii sau macar cu povestea pe care am compus-o pentru fi-miu cand
avea vreo 7 ani. sper sa imi cumpar niste cercei cu pietre meteoriti. sper ca baiatul meu sa fie fericit si sa nu faca greselile pe
care le-am facut eu la 18 ani. si stiu deja ca de una singura, speranta nu o sa
imi cumpere bilete de avion, nu o sa aduca aici civilizatii de pe alte planete
si nici nu o sa teleporteze un editor la mine la usa. mai e nevoie de ceva. am avut si eu cateva
momente de inconstienta curajoasa pana acum. cand am vorbit, desi aproape ca nu
mai stiam in ce limba vorbesc si cum sa imi adun inca putin aer in plamanii
disperati sa strige vorbele prizoniere. cand am cumparat un bilet de avion si cand am anulat un bilet de avion. cand in sfarsit m-am inscris la un examen pentru care
m-am pregatit vreo 3 ani sau cand am oprit masina in drum ca sa ma uit la
conjunctia jupiter – venus. atunci cand am pus speranta sa cante
si sa joace sotron si am fugit cu "un tramvai numit dorinta" alaturi de sora ei mai mare, cea care are
la urechi cerceii fermecati cu “acum in acest moment facem asa”. fata
asta trece cam rar pe la mine. insa o inteleg, cred ca e foarte ocupata cu toti
cei care spera cu gura cascata, uitandu-se la luna, la soare, la ploi si la
curcubee, avand de fapt nevoie sa ii ia cineva de mana si sa puna langa
speranta si un pic de curaj.
P.S. aplicatia mea de muzica din telefon
imi zice “why don’t you try this” si imi da vonda shepard. e un inceput si asta. de maine caut bilete de avion. sau bilete de noroc. si imi scot telescopul din pod. si incerc sa scriu de mana o poveste noua, pe agenda mea foarte veche.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu