5 septembrie 2017
licurici si pitici digitali
azi am iesit un pic mai tarziu la alergare. de fapt nu e tarziu deloc, dar se intuneca devreme.
insir 2 km pana ajung in parc si e deja cam putina lumina. clanurile "bunici si copii", "gravide vesele" si "indragostiti pupaciosi" pleaca incet-incet si elibereaza aleile. mai adun 1 km si parcul se umple de "clanul alergatorilor". ii ghicesc deja pe cei care au venit doar ca sa se "show off" cu un selfie; pe cei care ies o data la doua saptamani ca sa nu minta prea tare cand spun ca fac sport. ii recunosc pe cei nebuni, care nu se vor opri pana nu vor aduna si azi 10 km. sunt de toate varstele si greutatile, sunt dinozauri care abia se misca si fete sexi in costume mulate. e un clan de care apartin si eu cumva. parcul e mic, ne cunoastem poate din vedere, ca doar unii suntem acolo aproape zilnic.
fiindca e deja seara de-a binelea, pe alei lucesc ca niste licurici telefoanele de pe bratele alergatorilor, care masoara km, viteze, obiective. ceasul meu licareste si el slab, merg prea incet si parca ma cearta. dau vina pe intuneric si pe cateva becuri lipsa; nu e multumit, dar il ignor. decid sa ma bucur de muzica din casti si sa vad ce reusesc sa fac in "pas de voie" fara sa ma fortez niciun pic. sunt atenta la muzica si nu la durerea mica din dreapta jos. incep un fel de "ghiceste anul". aici eram in clasa a zecea, asta e un rock de prin anii '60, de asta n-am auzit deci precis e din vreun play-list de-al lui fi-miu. am dat "shuffle" in aplicatia de muzica si chiar le amesteca, draga de ea. imi vine sa plang. in fiecare seara cand alerg imi vine sa plang aici. vonda shepard imi explica un pic cam cum sunt acum. "hooked on a feeling". imi amintesc ca am avut bilete la concertele ei de trei ori si de trei ori nu am ajuns. ma gandesc ca daca o fi sa o vad vreodata, o sa fie undeva in america. in sfarsit, cresc viteza fiindca aud "castle on the hill / ed sheeran". incep sa respir mai greu si ma supara un pic lipsa catorva becuri din jumatatea asta de parc. simt pe cineva in spate, alergand cam cu aceeasi viteza ca mine, ceea ce e aiurea pentru ca eu am un pace prost, pot fi intrecuta usor, de oricine. e intuneric si cine e in spate, are o lanterna frontala si cumva ma bucur si eu de lumina pe care o face. dar omul insista sa stea in spatele meu si ma sperie un pic; mai merg o latura de parc si cand ajung catre iesire trag pe dreapta, ma fac ca ma leg la siret, scot una din casti din ureche ca sa inteleg mai bine ce se petrece. "buna", zice de langa mine un tip pe care-l cunosc dupa talpile fosforescente ale nike-lor verzi pe care-i are. "am observat ca ti-e greu pe partea asta, unde sunt mai putine felinare si m-am gandit sa te ajut cu lanterna mea". pe bune, cum ti-ai dat seama? ce galant esti.... zic in gand. cu glas tare nu zic nimic, dau din cap si fac un pas inainte. omul insista. "daca vrei cand termini aici si daca stai mai departe, pot sa te las cu masina undeva, unde zici, e cam intuneric si e frig". dau din cap din nou, murmur un fel de "nu, multumesc" si chiar incep sa alerg. lui ii e nedrept de usor sa tina pasul cu mine si mai si vorbeste ... "uite, nu sunt un nebun de prin parcuri. " serios?? tu nu stii ce canta acum in casca mea. in love with a psycho / kasabian. eu tac, alerg, el insista. "sincer, vin aici zilnic, nu cu masina, acum am ajuns direct de la birou si nu am apucat sa o las acasa. ma gandeam doar sa te ajut, atat. acum te las, seara buna." si pleaca; cu vreo 4min / km.
nu stiu unde a disparut, dar eu mai fac o tura mare de parc, asa de-ambitie. ma urc in tramvai, ajung acasa inainte de ora noua, aproape ca-n liceu. si pe telefon vad ca am trecut de o noua bariera. am alergat 9km. mai am putin si-ajung unde vreau.
ce sa zic, uneori e bun si cate un psycho politicos, cu pantofi de alergare verzi.
30 august 2017
Fotograful
Era
noapte, era singur si gandurile ii alergau atat de intens prin cap incat il
dureau ochii si umerii de povara copitelor lor. Era la o raspantie de
sentimente, de ani, de dorinte si de drumuri.
Schimbase deja vreo trei cariere, oarecum diferite. Indragostit
de chimie, aprofundase de nevoie si matemática ce-l ajutase sa inteleaga mai bine
reactiile si probabilitatile producerii anumitor evenimente. Asa ajunsese sa
faca facultatea de matematica mai mult in gluma fiindca i se paruse extrem de
usoara si ii dadea timp sa experimenteze nebuniile lui chimice in magazia unei
case vechi, a unei matusi si mai vechi, care astepta rabdatoare ca el sa
descopere vreo potiune pentru tineretea vesnica. Fusese profesor de mate si
inevitabil isi provocase elevii cu exercitii si probleme prea grele. Copiii il
iubeau, fiindca le explica frumos, nu se enerva, glumea si ii invata de fapt
multe lucruri utile, dar parintii nu acceptasera ca odraslele lor sa aiba numai
note de 5 si 6, asa ca plecase din invatamant. Lucrase apoi la o fabrica de vopseluri pentru jucarii. Pe urma facuse niste
cursuri de programare si cunoscuse un succes fulminant, urmat de avere si de
convingerea ca se simtea implinit. Plecase din
oraselul lui mic, friguros si ingropat sub cotul unui munte, intr-o tara unde
era vesnic primavara.
Schimbase
trei sotii si inca vreo doua iubite. Cu fiecare petrecuse cativa ani de
fericire mai mult sau mai putin inchipuita. Ele ii apreciau la inceput calmul, optimismul, bunul simt si banii dupa care probabil se saturau de monotonia acelui « prea
mult bine » si plecau dupa vreun motociclist exploziv in sentimente. Ce-i drept, nici el nu prea se pricepea sa « scoata cuvintele » asa cum ar fi vrut. In chimie era mai simplu, amesteca niste
substante si obtinea rece, cald, foc, gheata, lumina. De fapt, cand era sincer
cu el, stia bine ca fusese indragostit o singura data, de fata pe care nici
macar nu o tinuse de mana cu adevarat, ca pe o iubita. Fata cu care vorbise de
atatea ori vrute si nevrute. Fata care se lupta mereu cu buclele ei rebele si
in ochii careia ardeau mereu focuri verzi, intrebari si ganduri, sperante si un
fel de teama involburata. O iubise
atunci fara sa aiba curaj sa ii spuna, desi de altfel invartea fetele pe degete. O
pierduse inainte s-o aiba si o cautase, fara sa recunoasca asta, in toate
nevestele si iubitele viitoare.
Acum
era fotograf. Colaborase mai intai cu o fabrica pentru un proiect de hartie fotográfica
speciala, datorita experientei lui in chimie. Descoperise bucuria
fotografiatului si cumva i se limpezise inima.
Nu mai castiga atat de multi bani, dar
oricum nu mai avea nevoie. Facea multe poze folosind toata tehnica cea mai
noua, dar uneori simtea un impuls ciudat si folosea un aparat vechi, descoperit
in magazia matusii. Fotografia pe film, ca sa developeze si apoi sa scoata pozele ca
acum 50 ani, pe hartie fotografica, intr-un laborator aproape alchimic. Ii placea sa
stea singur in camera intunecata, sa spele in diferite substante hartia pe care
o inventase el insusi si sa descopere cum apar incet umbre, siluete, zambete.
Si i se dusese vestea ca face fotografii speciale, ca uneori oamenii pe care ii
« prinde » sunt altfel in poze decat in realitate. Asa era. Pe film
reusea cumva sa descopere priviri si trasaturi noi. De multe ori, langa
persoanele fotografíate apareau si altele, cunoscute sau nu. Nu fantome.
Persoane reale, interactionand unele cu altele. Din trecut sau din viitor. Din
gandurile, sperantele si temerile modelelor. Prima data, in poala unei mirese
tinere aparuse un copil. Copilul pe care ea il purta atunci inlauntrul ei, fara
sa stie. Dupa nedumeriri si scandal, mireasa pastrase poza pe care n-o
intelegea. Il cautase inspaimantata peste un an, cu copilul in brate. Prevedea
viitorul in pozele lui? Era si mai complicat. Caci in unele poze apareau
personaje din trecut; matusi renegate, copii parasiti pe treptele vreunui
orfelinat, mirese cu alti miri la brat in fata altarului, nepoti tinand de mana bunici pe care nu-i
cunoscusera, cladiri care nu mai existau sau inca nu se construisera. Intr-o
zi, fotografiase un grup de tineri care terminau liceul; voiau si o poza in
statia de metrou din fata scolii lor, sa-si aduca aminte de locul zilnic de
intalnire. Pe film aparuse langa ei si o trasura cu cai, pe strada care arata mai tanara cu vreo 90 ani; in trasura zambea o fata fragila cu umbreluta
de soare si o geanta uriasa, care se dovedise ca fusese printre primele eleve care studiasera acolo, imediat ce scoala se deschisese pentru ambele sexe si apoi fusese directoare.
Fotograful
isi daduse seama usor si acceptase foarte greu ca de cate ori isi lua aparatul
vechi cu film, descoperea lumi noi. Trecute si
viitoare. Tesea cu substantele lui, pe hartia lui, povesti de groaza sau
povesti de fericire. Lumea il cauta si lui ii era din ce in ce mai frica sa fotografieze
asa. Limitase utilizarea aparatului vechi,
mintind ca nu gaseste mereu filme potrivite; era fotograf, nu medium. El voia sa capteze emotia momentului prezent,
nu trecutul si nu viitorul. Oamenii insa
il asaltau si il uneori il amenintau, fortandu-l sa le faca « poze fermecate ».
Fugea deseori
sa fotografieze natura, ajunsese sa faca sute de imagini cu flori, munti, copaci
si banci parasite. Macar acolo nu gasea
nimic neasteptat. Papadiile erau papadii, pescarusii si merisoarele n-aveau
surprize. Pana cand azi, in lumina perfecta a unui apus, langa un castel de
nisip partial daramat, aparuse o silueta. Pe jumatate intoarsa, aplecata sa
caute scoici, cu parul valvoi, arzand sub mainile soarelui, era mai mult o
umbra. O umbra care ii ranise ochii, mainile, inima. Era conturul ei. Fugise
ingrozit din camera intunecata unde facea pozele. Adunase tot, tremurand, abia
respirand si daduse foc filmului si hartiei care purta umbra iubitei din
tinerete.
Statea
amutit, de multe ore, pe scaunelul mic si incomod din curte. Gandurile se
cerneau prin sita tristetii si a fricii. Ce vazuse? Trecut sau viitor? Era ea
sau altcineva? Ce urma? Si apoi, incet de tot, in pustiul gradinii se
cristaliza un gand, un singur gand. Fugise toata viata. Se ascunsese fara
motiv. Era de ajuns. Stia ca mai avea o singura pozitie pe film, in aparat. Cu
mainile tremurande, ca cel mai netalentat incepator, isi facea pentru prima
data in viata lui o poza. Si intunericul se dadea la o parte ca sa faca loc
unei clipiri verzi, unei palme mici care se sprijinea pe palma lui. Nu o tinuse
de mana niciodata. Pana atunci. Si cu tineretea in buzunar si poza viitorului
la piept, Fotograful a plecat s-o caute si sa i se arate asa cum fusese de fapt
toata viata lui. Head over heels.
6 august 2017
litania fricii
ma consider o persoana fricoasa.
ma tem de gandaci si de insecte in general. de zgomote mari si de oameni rai.
ma tem de boli si de teroristi. ma tem ca soarele devine mai puternic si ca ne arde, asa cum poate meritam. ma tem ca Pamantul va ramane fara resurse. ma tem ca lumea se va sfarsi strivita de indiferenta proprie, in timp ce pretinde ca e mai toleranta si mai pregatita sa evolueze.
ma tem ca eu nu stiu sa merg pe bicicleta, asa ca n-o sa pot sa-l salvez pe E.T. daca va fi nevoie. ma tem ca mai aveam de spus "te iubesc" si ca o sa mor sufocata de neputinta de a mai spune. ma tem ca bucuriile o sa fie acoperite de sarea lacrimilor, ca o sa uit sa spun multumesc si o sa ramana numai "dar de ce". ma tem ca o sa tot fiu invinsa ici si colo, din cand in cand sau totdeauna.
dar mai mult decat orice, mi-e frica sa-mi fie frica. ceea ce ar trebui sa ma faca mult mai curajoasa.
calugaritele bene gesserit in litania fricii: "Frica este cea care ucide mintea. Îi voi da voie să treacă peste mine și prin mine. Şi, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior şi voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai rămâne nimic. Voi rămâne doar eu.
30 iulie 2017
baiatul si umbra
in statie, printe alte persoane nerabdatoare, e si un baietel simpatic; asteapta masina alaturi de tatal lui. boscorodeste in limba lui, mancand litere si adaptand cuvinte. si cum sta el asa cu ochii in pamant, zice:
- auzi, stii ţeva, tatiii?
- ce, tati?
- mie nu-mi p(l)ace asta neag(r)a.
- care neagra???
- de zos.
- unde adica jos?
- aicea, la mine.
tatal se uita in jur, un pic contrariat. personal ma gandeam la vreun gandac si ma pregateam sa ma trag mai incolo, ca nici mie nu-mi plac chestiile negre, din principiu.
dar parintele isi cunoaste copilul ...
- tati, aceea este umbra ta.
- adica cum?
- cand lumina vine dintr-o parte, corpul nostru o opreste si se produce umbra asta, e ca o pata mai inchisa la culoarea. din cauza ca lumina nu mai trece asa de mult, e un fel de intuneric sub forma corpului tau.
- da' mie nu-mi pace de ea....
- si eu am umbra, si copacii si cateii ...toti. nu e nimic rau in ea.
liniste. nu e convins ....
- uite ridica o mana, vezi cum ridica si ea o mana?
pustiul face miscarea, se amuza. prinde jocul, ridica un picior, apoi ambele maini. parca s-a mai imprietenit cu umbra lui. se invarte, se suceste... isi ia tatal de mana si fericit zice:
- uite tati, umba mea o tine de mana ei pe umba ta. si ele ateapta macina, ca noi doi. si o sa vina cu noi acasa sa o vada si pe umba lui mami.
18 iulie 2017
lacrima e incolora
Unii oamenii
gandesc si simt doar in nuante de alb si negru. Sufera de daltonism sau discromatopsie sufleteasca. Nici macar nu e
vina lor, asa au setarile in sistem. E mai degraba vina celor care viseaza cai verzi pe pereti si asteapta ca toata lumea sa stie ca dorul e albastru, bucuria e galbena
si seara e de argint. Cine pierde si cine castiga din asta, nu se stie.
Ce mare lucru daca pierzi un rasarit de soare sau nu vezi un camp de lavanda mov stralucitor?
Si ce mare lucru e sa vezi un curcubeu, daca tot n-o sa poti urca pe el niciodata?
Linistea si mica indiferenta urbana, gri-ul neutru si putin lenes asigura calm si concentratie redusa de adrenalina. Probabil cea mai buna solutie pentru o viata lunga si incolora. Si aia care asteapta ganduri bune colorate sau vreo mana de ajutor, sa-si mai puna pofta-n cui. Acuarelele sunt pentru copii mici, nu pentru adulti ocupati.
Ce mare lucru daca pierzi un rasarit de soare sau nu vezi un camp de lavanda mov stralucitor?
Si ce mare lucru e sa vezi un curcubeu, daca tot n-o sa poti urca pe el niciodata?
Linistea si mica indiferenta urbana, gri-ul neutru si putin lenes asigura calm si concentratie redusa de adrenalina. Probabil cea mai buna solutie pentru o viata lunga si incolora. Si aia care asteapta ganduri bune colorate sau vreo mana de ajutor, sa-si mai puna pofta-n cui. Acuarelele sunt pentru copii mici, nu pentru adulti ocupati.
17 iulie 2017
13 iulie 2017
devreme
am uitat ce
frumoasa e dimineata.
dimineata foarte devreme,
cand nici macar la starbucks nu e deschis. cand strazile nu poarta decat cate un
alergator in cautarea celui mai bun pace.
diminetile cu tresariri de domnisoara, cu mainile reci de emotia primei
intalniri si cu fruntea fierbinte de dor.
diminetile in care bate vantul si
frunzele fosnesc, primind panglici de soare. soarele care arunca lumina intr-un
unghi jucaus, desenand umbre lungi peste castele moderne sau peste computere
care n-au apucat sa doarma prea mult.
“dimineata devreme” nu se grabeste, e o
vacanta-surpriza intr-un oras ce abia-si spala ochii alene. e un cadou ambalat
in aer, in ganduri, in liniste si regasiri. un cadou pe care nu mai vrem sa-l
cerem, sa-l primim, sa-l recunoastem.
e amintirea unei iubiri despre care nu
mai stim dac-a fost sau urmeaza sa fie.
12 iulie 2017
Romeo 2.0
Plangea, tinand in brate crucea de
marmura. Fiindca era seara unei zile toride, piatra era calduta, ca obrazul
unui om bland, amintind a mangaiere si bunatate. Trecusera deja mai mult de doi
ani de cand venea aici, de doua ori pe saptamana, indiferent de vreme.
Aducea mereu cate o lumanare mica albastra si uneori cate un trandafir alb. La
un moment dat a simtit o privire atintita asupra ei si a intors capul incet de
tot, cu multa teama. Si-a inabusit un tipat si si-a pus mainile la ochi, pentru ca din
coltul unei alei indepartate, o secunda, a privit-o barbatul care se afla in
poza de pe cruce.
*
Statea in capatul indepartat al
aleii, paralizat de uimire. Imbratisand crucea alba, la mormantul lui statea o
femeie necunoscuta. Micuta si slaba, cu parul tuns scurt, ondulat. Ea parea
coplesita de durere iar el nu pricepea nimic. Probabil calcand pe o pietricica, a
facut zgomot si femeia s-a intors incet. A avut timp sa isi fereasca
fata, si-a scos telefonul din buzunar si a plecat alergand si mimand o
conversatie.
*
S-a gandit ca era prea obosita si ca
o lua razna. Ca atat de mult isi dorise sa-l cunoasca incat incepuse sa vada
fantome. Si-a
propus ca o vreme sa rareasca vizitele la cimitir, sa mearga doar de ori pe
luna. Se
temea si nu stia de ce. Nu de strigoi, de altceva mai rau si nedefinit.
*
Trecea din cand in cand pe la
cimitir, pe langa aleea unde se afla crucea sa. Incercase sa gaseasca semne ale
Sotiei, spera chiar sa o vada, sa-si dea seama daca si-a revenit si daca are o
viata buna. La inceput venea foarte des, apoi din ce in ce mai rar, caci se lamurise ca
Sotia nu va veni niciodata. Mormantul era foarte bine ingrijit, probabil de vreo
batrana angajata a locului. Era si multumit dar si speriat si dezamagit ca nu o vazuse
niciodata. Ar fi vrut sa o stie bine, atat. Dar disparuse fara urma. Si asta putea sa
fie si bine si rau.
*
Se temea de felul in care se va
integra in noul colectiv. Ea era cea mai tanara, vesela si optimista. Nu stia cum
vor vedea ceilalti lipsa ei de experienta, dar s-a dovedit ca isi facuse griji
degeaba. Erau cu
totii foarte prietenosi si nerabdatori sa o invete cat mai repede, cat mai
multe. Se
apropiase de una dintre colege, cu vreo 7 ani mai mare decat ea. Erau amandoua pasionate
de S.F. si beau multa cafea. Au ajuns sa-si petreaca impreuna multe seri. Colega
incepuse sa ii povesteasca despre viata ei, o tragedie moderna. Sotul ii murise in urma cu 5 luni. Din povestirile
Sotiei, aflase cam tot ce se putea afla despre un om. Aproape ca stia mai multe
decat stia despre propriul ei frate. Filme, carti, muzica si mancaruri
preferate. Vazuse toate pozele din toate vacantele, toate micile surprize pe
care i le facuse el de-a lungul iubirii lor. Se obisnuise atat de tare cu
aceste povesti, ca abia le astepta. La inceput se simtea stanjenita sa
vorbeasca despre lucruri atat de intime, dar mai apoi isi daduse seama ca
amandoua se simteau bine asa, povestind - ascultand. Nu erau detalii prea personale,
penibile sau obscene. Era doar o bucata de viata, era ca si cand se ducea la o
piesa de teatru si descoperea decoruri noi, intamplari noi. Fusesera impreuna
10 ani, dintre care ultimul ca Sot si Sotie. Recunostea si ea ca fusesera diferiti. El era calator si sportiv, ea lenesa. El era vesel si optimist, ea vesnic nemultumita si speriata de viitor. El nu se supara niciodata, ea era des bosumflata. El avea nevoie sa aiba grija de cineva, ea nu se descurca niciodata singura. El o iubea, ea credea ca-l iubeste. Ea n-ar fi vrut, dar el insistase sa
se casatoreasca. Apoi a murit brusc si ea nu stia cum sa iasa din ceata care ii
stapanea viata. Nu stia daca ii parea rau sau nu, nu stia daca il iubise de
fapt sau nu, nu stia daca sa ramana o femeie singura si nefericita toata viata
sau sa incerce sa o ia de la capat. Sotia punea intrebari retorice si
colega cea tanara nu trebuia si nu putea sa raspunda. Ramanea mereu cu regretul
ca omul asta nu mai era si de la o vreme avea o senzatie nedeslusita ca ei ii
parea mai rau dupa el decat celeilalte, care-l si avusese.
Dupa un concediu de 2 saptamani, Sotia
aparuse complet schimbata. Nu mai purta doliu, era vesela si radea mult. Au
plecat impreuna de la serviciu si inainte sa ajunga la mica ceainarie unde isi
petreceau serile, au trecut pe la cimitir. Sotia i-a marturisit ca e prima si
ultima data cand mergea acolo. Ca fusese la un “iluminator spiritual” care ii
explicase ca Sotul ei o tradase. Ca El purta toata vina suferintelor ei, ca de fapt ii furase mereu din energie si din noroc, ca era
clar ca gresise cand se casatorise cu el. Ca nu trebuia sa se mai gandeasca la asta
niciodata, sa schimbe macar orasul daca nu si tara in care locuieste, sa arunce
tot ce o lega de anii aceia. Asta hotarase Sotia ca va face, impacata de-acum
cu toate. O sa-si piarda cu totul urma, o sa vanda tot ca sa plece in alta tara,
la o alta religie si o alta viata. Avea nevoie de cineva care sa o ajute sa arda
toate documentele si fotografiile si ii cerea ei sprijinul, acolo, langa mormantul unei vieti pe care o stergea
cu o usurinta sincera, cu bucurie si cu putere. A ajutat-o cu inima stransa de disperare. Nu
era de acord, dar nici nu i se ceruse sfatul. Si-au luat ramas bun, stiind ca nu se vor mai
cauta niciodata, orice ar fi.
*
Statea pe patul alb si nu intelegea
mai nimic. Sau intelegea prea bine si nu putea sa decida ce are de facut. Prietenul lui de-o
viata, doctorul, il anunta ca mai are de trait 6 luni. Maxim un an. Ca urma o mare
suferinta fizica si umilinta morala.
- Nu pot sa te las sa iti faci
sperante. Nu exista solutie, doar sansa de a castiga vreo 2-3 luni in plus.
- Si ce am de facut cu ea? Abia m-am
insurat.
- Habar n-am. Fa-i un copil,
amintire. Plecati in jurul lumii. Mutati-va intr-o tara vesela si fiti fericiti
o jumatate de an.
- Si tratamentul?
- Nu exista multe optiuni si eu
nu le-as discuta. Nu as vrea sa faci nimic. Nu as vrea sa te chinui mai mult
decat trebuie. Nu ai nicio solutie reala.
- Dar nu pot sa-i fac asta. Sunt
Sotul ei, mereu mi-a zis ca eu trebuie sa am grija de ea, macar 50 ani. Abia
ne-am mutat aici. Nu cunoastem pe nimeni. N-are prieteni. Tu o sa pleci in 2
saptamani si oricum tu nu ai placut-o niciodata.
- La tine nu te gandesti deloc?
- Nu. Trebuie doar sa gasesc cea mai buna solutie pentru ea. Nu o sa fie in stare sa suporte totul singura.
- La tine nu te gandesti deloc?
- Nu. Trebuie doar sa gasesc cea mai buna solutie pentru ea. Nu o sa fie in stare sa suporte totul singura.
- Pai o sa suporte, daca te
iubeste asa cum ziceai mereu. Si o sa aiba ea grija de tine, nu 50 de ani,
probabil ca doar vreo 50 de saptamani. Imi pare rau. Imi este greu sa iti spun
toate astea, dar stiu ca mereu ai preferat adevarul si noi suntem prieteni prea
buni. Nu inteleg cum s-a intamplat, e totul ilogic. Imi spui ca te simti bine... De fapt, as vrea sa repetam
analizele.
- Are sens?
- Da, ca sa fim siguri.
- Nu.
*
Peste cateva zile a gasit in una din geanti o poza a barbatului, zambind de sub un copac inflorit. Probabil cazuse acolo in
agitatia din casa Sotiei, pe cand rupeau si ardeau tot. Si atunci, sub
lacrimile care ii udau palmele, cu o uimire vinovata si-a dat seama ca cel mai absurd
lucru se intamplase deja: se indragostise de sotul mort al unei foste colege de
birou.
*
In seara aceea, in timp ce spalau vasele impreuna, a luat decizia. A inventat o delegatie de cateva
saptamani in strainatate si a plecat mai intai sa viziteze singurul loc pe care
tinea cu adevarat sa-l vada in viata asta aiurita – Nazca. Apoi si-a aranjat in detaliu internarea si
moartea. Avea sa fie in Anglia la un
spital mic si ascuns, ca sa nu chinuie pe nimeni cunoscut. A aranjat cu cei de
acolo sa ii scrie Sotiei ca a suferit un stop cardiac pe strada si ca asta e, s-a
dus. Au
trimis in tara un sicriu gol, sigilat si un certificat fals. A platit mult
pentru toate minciunile, dar nici macar nu se simtea vinovat. N-a facut decat
sa grabeasca o veste proasta intr-un plic idiot. Nu a vrut ca ea sa treaca cu el prin
boala umilitoare. Credea ca i-ar fi mai bine cu un soc mare si o eliberare
rápida. Dupa 6 luni de la asa zisa lui inmormantare, s-a decis sa intre totusi
in spital. Nu se simtea chiar foarte rau, doar ca abia manca si abia dormea. Slabise. S-a gandit ca
mai bine se duce din timp, cat inca mai poate judeca. Le-a dat toate analizele
cu care venise din tara si i-a asteptat calm sa vina sa ii spuna cat mai avea… o
saptamana … o luna …
*
Simtea ca barbatul pe care nu-l
cunoscuse traind, fusese sufletul ei pereche in lumea asta. Asculta muzica lui
preferata, care fusese dintotdeauna si a ei. Se uita la filmele lui preferate,
pe care le vazuse si ea de multe ori inainte. Se plimba prin parc si cand se
aseza pe banca avea senzatia ca e langa ea. Nu-l vazuse niciodata si il iubea
din ce in ce mai mult. Il plangea asa cum Sotia lui nu-l plansese vreodata.
Vorbea cu el in gand, asa cum Sotia lui nu vorbise cu el nici cand fusese viu. Nu se gandea unde o sa o
duca toate acestea si cat de absurd era sa fie cumva … vaduva unui necunoscut.
*
Statea pe patul alb si nu intelegea
mai nimic. Sau intelegea prea bine si nu putea sa decida ce are de facut.
Analizele lui erau perfecte. Le repetasera de 3 ori si le trimisesera la cel
mai bun spital din Anglia pentru verificare. Probabil initial se facuse o
incurcatura. A plecat in aceeasi zi catre casa. Simtea ca inviase cu adevarat. Ar fi vrut sa zboare, sa
alerge la ea, sa o ia in brate si sa fuga amandoi din tot cosmarul. Din aeroport a sunat la
toate numérele la care ar fi putut sa o gaseasca si sa o pregateasca cumva.
Nimic. Acasa nu mai era “acasa” lui. Nimeni nu stia nimic despre ea. Nu apucasera
sa se imprieteneasca cu vecinii, abia se mutasera de o luna cand el plecase. Singurul
lucru pe care l-a aflat a fost de la una dintre femeile de la curatenie: doamna a
plecat din tara definitiv pentru ca barbatul ei a inselat-o si voia sa uite totul despre
el. Prietenul
lui doctorul nu l-a crezut cand l-a sunat. L-a injurat cand l-a auzit sunand si povestind a
treia oara si i-a spus sa nu isi mai bata joc de oameni. Nu l-a mai cautat,
oricum.
Era un mort viu. Fara nevasta, fara
viitor, fara prieteni sau identitate. Dar perfect sanatos. Ar fi vrut sa fie mort de-adevaratelea. Se hotarase de multe ori sa-si ia viata care nu mai insemna nimic oricum. Se oprea mereu, simtind ca mai are inca o datorie fata de ea. Doar sa afle ca e bine. Apoi ...
*
Pana la urma s-a gandit ca daca
femeia necunoscuta se tot agata de locul ala blestemat, o fi stiind ceva, o fi
vreo legatura intre ei. A asteptat-o zi de zi, sperand sa afle ce s-a intamplat
de fapt cu viata lui in ultimii 3 ani.
Intr-o seara a aparut. Avea o rochie
aramie si in maini un trandafir alb. A vazut-o cum se apropie si n-a apucat sa spuna decat
« Buna seara » caci ea s-a prelins ca o frunza de copac, toamna. A
dus-o la spital. Nu a putut sa afle de la ea nimic; pur si simplu plangea tot
timpul si nu spunea decat “de unde vii ?” Doctorii l-au gonit. Nu avea niciun drept sa stea cu ea,
era un strain a carui prezenta ii facea rau. S-a ascuns pe holuri, sperand sa vada
cine vine la ea. Doua femei elegante si batrane. Bine si-atat.
Dupa doua zile ea a iesit din
spital. Intre timp el a aflase care ii este numele mic si unde lucreaza. I-a
lasat la birou un plic alb in care isi povestea pe scurt toata viata si la
sfarsit ii dadea o adresa unde sa ii raspunda, daca vrea, la intrebarea cea
mai grea si cea mai simpla: “cine esti”?
*
Au avut grija unul de altul mai mult
de 50 de ani. Pur si simplu traind, zi de zi, head over heels.
Etichete:
de la sfarsit la inceput,
head over heels
21 iunie 2017
nota 10
seara de azi ar fi putut sa fie altfel. singurul om care ar fi trebuit sa fie langa mine acum, nu este.
omul care m-a purtat de mana ca sa imi implinesc un vis, care mi-a spus de nenumarate ori ca daca eu vreau, atunci inseamna ca asa trebuie sa fie. care mi-a explicat ca nu totul are un sens vizibil "de prima data" si ca lucrurile devin clare atunci cand e menit sa fie descoperite.
omul care m-a asteptat sa ies de la examene, care mi-a citit cu rabdare eseurile si mi-a corectat lucrarile. omul care mi-a iertat noptile nedormite ca sa imi termin la timp temele. omul care mi-a cumparat un corp de biblioteca pentru carti si cursuri. care s-a impotrivit sa renunt cand totul a devenit prea greu si m-a impins inainte - nu stiu cu ce forta, ca nici el nu mai avea. cel care m-a obligat sa termin ce-am inceput, crezand in mine mai mult decat am facut-o eu.
bucuria lui ar fi fost acum mai mare decat a mea. de fapt, cinstit vorbind, bucuria lui ESTE acum mai mare si mai curata. in acest moment, undeva, o stea licareste si chiar il aud cum imi spune "ce ti-am zis eu, mai femeie?"
candva o sa apara si explicatia cea buna si adevarata a acestor trei ani de nebunie grea si totusi frumoasa. candva, cumva, o sa fie bine. o sa descopar intr-o zi de ce a fost asa si nu altfel.
pentru ca nimic nu e intamplator. doar ochii nostri sunt prea dornici sa vada, in loc sa simta.
multumesc. ca-n discursurile alea tampite de la Oscar, strig doar in fata serii si-a ploii: aceasta nota nu e mea, e toata a lui si a copilului lui. a lor, celor care au avut rabdare si un zambet intelegator in coltul inimii. unul acolo si unul aici. le multumesc si ma inclin in fata iubirii de dincoace si de dincolo de lume.
9 iunie 2017
cofetaria de acasa
Ii placea femeia asta putin nebuna, putin sperioasa, putin visatoare. I se agatasera ochii de ea intr-o seara cand iesise la plimbarea sa obisnuita. O vazuse cum dansa in bucataria ei, cu parul ciufulit, un sort prea mare si prea colorat, deja patat de capsuni si frisca. Se invartea parca fara lógica intre masa si aragaz. Pe urma a inteles ca facea prajituri, de mai multe feluri. Nu ca l-ar fi interesat vreodata prajiturile, dar era amuzant procesul de fabricatie pe care il adoptase ea. Aparent era pierduta dar de fapt stia bine ce face. Parea ca se joaca intr-o fabrica de jucarii. Probabil asculta muzica, fiindca dansa mereu. Faina zbura ca zapada, zaharul sclipea vesel, pungile se desfaceau docile si mixerul facea tornade mici in spuma alba de oua. Cel mai tare ii placea cum amesteca in final aluaturile, cum mormaia de una singura, cum nu era niciodata multumita dar totusi avea un zambet de copil de 7 ani care facea prostioare. Umplea tot felul de forme mari si mici, din diferite materiale, de diferite culori si modele apoi monta un fel de alarma si se ascundea in alte camere, unde el nu putea s-o vada. Revenea din cand in cand in bucatarie, ca o furtuna. Se frigea la degete, se incrunta, scapa pe jos lucruri, uneori plangea, alteori bombanea, rar zambea satisfacuta. Dar restul oamenilor apreciau ce facea ea, de vreme ce in final, dupa petreceri, farfuriile ramaneau goale si ea era bucuroasa. Si o lua de la capat, inventand cu curaj retete si alte experimente. Ani la rand s-a distrat asa, asteptand s-o vada saptamanal cum isi coace prajiturile. Desi nu mancase in viata sa o prajitura si i se parea ca e cea mai inutila chestie inventata de om.
Si brusc ... ceva nu mai mergea cum trebuie. Era o problema. De la o vreme ea intra din ce in ce mai rar in bucatarie, se grabea, avea miscari de robot, isi pierdea tot mai mult gratia, veselia, inventivitatea; ramaneau in urma oale impersonale de inox, farfurii cu mancaruri neutre, abia atinse. Forfota si nebunia de alta data, veselia umanilor care se prosteau mancand prajituri cu cafea disparusera. Era nedumerit. Intuneric, liniste, seriozitate. Uneori erau lumini peste tot, neliniste, agitatie dar tot seriozitate si déjà il enervau toate astea. Ii stricau LUI buna dispozitie. Spectacolul LUI saptamanal se terminase. Plimbarile LUI erau seci si nefolositoare. Incepuse sa simta neplacut frigul sau soarele, nimic nu-i mai convenea. Se intreba cum de pana atunci putuse sa stea cate o ora in ploaie sau in zapada, sa se holbeze la mainile ei fermecate care amestecau fire de curcubeu si sa nu ii pese. Acum ar fi sarit sa se bata cu toata lumea. De fapt se si batuse de cateva ori cu niste golani murdari … EL, impecabilul si elegantul conservator, educat si neimpresionabil, demn si rece, pretentios si de temut. EL statea seara de seara cu ochii atintiti spre geamul bucatariei pe care o considera deja a LUI, sperand sa o vada pregatind macar un amarat de chec. O clatita banala. Macar un pahar cu orez cu lapte. Nu se mai gandea la briose, tiramisu, ecler, ciocolata cu piper, inghetata de menta cu fulgi de migdale...
Isi dadea seama ca s-a schimbat din cauza ca ii era dor de programul obisnuit din bucataria vesela si atunci se enerva. O ura, pentru ca ii strica lui buna dispozitie. Intr-o seara l-a traznit ideea ca se intampla ceva cu ea. Ca slabise si era palida. Ca era singura. Si pentru prima data in viata, se gandea la alta fiinta cu grija si teama si cu un fel de dorinta de a face ceva. Nu pentru el, pentru ea. Asta iar era ceva nou si iar se enervase teribil. Ce prostie! Bucataria era din ce in ce mai intunecata si pustie iar el din ce in ce mai nervos. Hotarase sa plece din cartier. Se plimba fara sens de prea mult timp, fara sa vada pe unde calca. Luni de zile se amagise asa, ca fuge si scapa de nelinistea asta tampita. Nu facea nimic concret insa, amana momentul fara sa stie de ce.
Pentru ca… la geamul bucatariei LUI era lumina. Si aragazul era aprins. Si ea avea un sort nou. Urat de tot – dar ce conta!! Era acolo, umbla la cantarul de bucatarie, scosese o carte cu retete vechi, insirase pe masa zahar, stafide, nuci, grau…Viata lui era dintr-o data mai buna. Ea, desi nu dansa si nu zambea, facea din nou o prajitura!
Incepuse ploaia. Daca motanii ar fi putut sa planga de fericire, ar fi plans. Asa, ochii lui verzi doar straluceau ca focul in noaptea neagra, care se lasa peste blana lui la fel de neagra. Era un simplu motan cu demnitatea spalata usor de ploaia rece, ca sa i se descopere asa cum era el de fapt, pur si simplu, head over heels.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)