baiatul si umbra

   in statie, printe alte persoane nerabdatoare, e si un baietel simpatic; asteapta masina alaturi de tatal lui. boscorodeste in limba lui, mancand litere si adaptand cuvinte. si cum sta el asa cu ochii in pamant, zice:
- auzi, stii ţeva, tatiii?
- ce, tati?
- mie nu-mi p(l)ace asta neag(r)a.
- care neagra???
- de zos.
- unde adica jos?
- aicea, la mine.
tatal se uita in jur, un pic contrariat. personal ma gandeam la vreun gandac si ma pregateam sa ma trag mai incolo, ca nici mie nu-mi plac chestiile negre, din principiu.
dar parintele isi cunoaste copilul ...
- tati, aceea este umbra ta.
- adica cum?
- cand lumina vine dintr-o parte, corpul nostru o opreste si se produce umbra asta, e ca o pata mai inchisa la culoarea. din cauza ca lumina nu mai trece asa de mult, e un fel de intuneric sub forma corpului tau.
- da' mie nu-mi pace de ea....
- si eu am umbra, si copacii si cateii ...toti. nu e nimic rau in ea.
liniste. nu e convins ....
- uite ridica o mana, vezi cum ridica si ea o mana?
pustiul face miscarea, se amuza. prinde jocul, ridica un picior, apoi ambele maini. parca s-a mai imprietenit cu umbra lui. se invarte, se suceste... isi ia tatal de mana si fericit zice:
- uite tati, umba mea o tine de mana ei pe umba ta. si ele ateapta macina, ca noi doi. si o sa vina cu noi acasa sa o vada si pe umba lui mami.