Eu si Thomas, editia 2026

 La intrare e coada, mult dupa coltul salii. Dar merge repede. Se vede care e generatia X, toti fumeaza :-))). Generatia MTV, cu cheia de gat. Cu trairi reale, cu sentimente autentice si foc in piept.

Doamnele au bluze cu sclipici si lanturi. Umerii goi. Si cercei lungi. Cercei lungi am si eu. Nu si sclipici. Unele isi permit fuste scurte sau colanti. Eu doar blugi.

Inauntru pare high school reunion 50. Sau intalnirea tinerilor pensionari.  But I feel very young. 

Avem mai mult de 40 de min inainte de start, deja sala e 70% ocupata. Lumea bea acum Pepsi-ul interzis acum 40 de ani. In sala congreselor PCR. E si asta o roata a istoriei. 

Sunt mame de varsta mea cu baietii lor, de varsta copilului meu. Cadou de 8 martie.  Altele, mai batrane, cu nepotii, cred.
Sunt si familii - gen socrii, nasii si copiii - aia tineri.

Biletele nu au fost ieftine. E sold out de mult timp. Imi imaginez sala asta, acesti 4000 de oameni, acum 40 de ani. Ce petreceri se trageau! Si ce veseli sunt toti, inca.
Si nu-s doar femei nebune, ca mine.
Sunt multe, multe cupluri, sunt ea si el, impreuna, se tin de mana si glumesc. Sunt mandra de generatia mea.

Il iubesc pe omul de pe scena, cum iubesc tot ce tine de anii aia. O melodie e o masina a timpului. 

Stiu casele in care dansam, fusta, cerceii, pafumul pe care le purtam. Stiu cata pasiune si bucurie puneam toti in petrecerile alea. Noi ne-am construit o lume din  nimic - o lume frumoasa. Il iubesc pe Thomas, pentru amintirile crescute cu el, cu noi. 

Si da, am plans aseara. Am dansat, am strigat, am ras cu nebunia rasului de 16 ani. Cu dor, cu dor mult, nostalgie, recunostinta. 
Si da, mai cred ca nu mi-ar fi rusine de mine, daca m-as intalni cu mine, de 16 ani. Am fost si suntem OK. Si asta am inteles aseara, cu Thomas, in the Jet airliner. Ochi in ochi cu el, si cu mine. 

We did good. Si la 16, si la 26, si la 56. Suntem bine, in toate versiunile. Cata vreme ne zice tipul asta ca suntem inima lui - his heart, his soul. 

'Till we meet again. 

Doruleț

 De mulți ani, de pe când este YouTube, in seara dec 31 dec sau de 1 jan, mă uit la "visul unei nopți de iarnă". Mi-e tare dragă piesa asta şi m-am tot visat Doruleț. Asta şi Mona, din "Steaua fără nume". 

Dar aşa cum la mine nu e Crăcin fără ursuleț, nici nu e revelion fără Doruleț. 

La biserică, acum o oră, am stat față în față cu Rodica Mandache. Şi mi-a venit replica ei: "Mi-e dor de mine când eram mică". 

Aşa e, de revelion mi-e dor de mine când eram mică. Şi bunică-mea îmi făcea rochii speciale, lungi, de satin bleu. Şi pe la ferestre alergau ninsoarea şi speranțele şi presimțirile unor ani urmatori, amestecați şi surprinzători. 

M-am visat Doruleț de când aveam 5 ani, fără să ştiu. 

 Şi ei i-o fi dor de tinerețe. 

Şi aş fi îmbrățişat-o acolo, pe loc, şi i-aş fi mulțumit.  Dar mi-a fost ruşine. 

Acum îmi pare rău. O văd pe Doruleț, mi-e dor de mine mică şi sunt recunoscătoare pentru anii care s-au preumblat la ferestrele vieții mele. 

who we are when we are us

 

we are once-in-a-lifetime love.
not perfect,
not better than the others we had,
just one simple, unique love.

you're an artist sculpting my heart.
'guess i'm a rainbow over your rainy chart.

we' ll go separate ways some day,
the sun will shine and rise,
the moon will giggle with her silver eyes.
my love will only stay,
i love you now,
tomorrow.
every day.

ursuletul de plus, arwen si barbossa

m-am invartit mult zilele astea si m-am simtit ca o fantoma.

mi-am facut km, am mancat bine, am privit soarele, nu mi-e urat, nici teama, doar mi se pare ca fac eforturi degeaba, cu mine, pentru mine...

cand eram mica imi luam ursuletul peste tot, ii aratam toate cele, vorbeam cu el, il puneam si la masa, la film, ii citeam, ma straduiam sa-l fac sa rada, sa imi dea un semn...

si am impresia ca acum sufletul meu e ursuletul asta, il duc de mana peste tot si el se uita la mine cu ochi de margele negre.
ii place, zambeste, dar nu e viu.

sa fiu trista fara rost e cea mai mare vina pe care mi-o pun in carca.
nu-mi lipseste nimic si totusi tristetea, un fel de jale moale, e cu mine. nu mereu, dar e.

mereu mi-a placut arwen.
si imaginea ei, plutind printre amintirile iubirii netraite, m-a urmarit de cand am vazut-o in film. avand putere, nemurire, frumusete vesnica - aruncandu-le pe toate pentru o dragoste muritoare. 
asa ma simt, fara corp, plutind de colo colo, fara rost, fara putinta de a ma odihni, de a simti gust, caldura.
ca piratii nemuritori ai lui barbossa, mancand fara sa simta ce inghit. puternici, rezistenti, fara teama, fara sa-i doboare nimic... dar ducand dorul unui mar.

sunt tristeti si nenorociri mai mari decat am eu.
si totusi, azi m-am lipit de o stanca pe care plouase, simtind ca eu insami sunt doar o lacrima mare ce se prelinge incet spre adancul pamantului.

sunt atatea lucruri de facut zilnic si le bifez cu atentie, plec mereu si-mi inventez indatoriri, griji si treburi, doar imaginandu-mi ca o tampita ca intr-o seara o sa vin si tu o sa fii acasa, o sa ma iei in brate si o sa-mi fie liniste si bine. 

 

eu n-am la ce sa mai renunt pentru tine. am pus totul in mainile tale cu primul "te iubesc".

Seara de Crăciun

Toată lumea a plecat și eu stau în sfârșit pe canapeaua mea roșie, cu casa plină de beculețe și lumânări. Și, ca într-un fel de film, încep să îmi amintesc de Crăciunurile trecute. Nu le mai știu pe toate și îmi pare rău. Dar am aşa:

• Crăciunurile de când eram foarte mică, în care îl așteptam pe Moș și el chiar venea, având în mod suspect pâslarii bunicului sau verigheta tatălui meu, de într-un an m-am repezit la bunicu’ să-i verific încălțările, nu-mi venea să cred că Moșul ar face aşa ceva, să fure papucii unui bătrânel. Nu înțelegeam niciodată de ce îmi dă numai mie cadouri și o dată l-am și întrebat de ce mama și tata nu au nimic în sac. De-atunci n-a mai venit, îmi lăsa cadourile sub pom și atât. De-asta poate că, de când am avut banii mei, nu am putut să stau până nu primeau toți din jur câte ceva, orice, Crăciunul e pentru toată lumea, încă nu am uitat cum mi se strângea inima că bunicu’ sau mam-mare nu aveau niciun cadou. Nu era de bani, cred că era educația vremurilor şi starea de adulți prea obosiți să se simtă copii. Anul ăsta am cheltuit foarte mult pentru cantina săracilor, copii desculți, bătrâni fără haine. Din ce în ce mai rău sufar să văd că unii au 7 perechi de pantofi și alții niciunul. Including me -  și mi-e rușine. 
• Crăciunul în care speriată că o să fac apendicită și o să plec la spital, am cerut să facem pomul mai repede, în jur de 20 decembrie, că să apuc să-l vad. Nu am făcut apendicită niciodată. 
• Crăciunurile în care primeam ceea ce voiam, păpuși, truse de doctor, culori, crete. Am căpătat trotineta cu ghidon galben și m-am plimbat cu ea prin casa până a venit primăvara. Și o rochie de finet moale, cu flori roz și bleu, nasturi roșii și cordon gros care se făcea fundă mare la spate.  
• Între sărbătorile din top stă primul Crăciun cu sor-mea. N-avea nici o lună, era mică și plângea mereu, era frig în casă, eu eram răcită deci surghiunită în altă cameră și mă uitam la ea prin gemulețul unei uși și tot ce îmi doream era să mă pot duce să o iau în brațe. Aş fi stat cu ea tot timpul în brațe, s-a și văzut în notele mele din anul ăla, fiindcă nu mai aveam chef de lecții și mă jucam cu aia mică non-stop.
• Crăciunurile care au devenit din ce în ce mai sărace, nu se mai găsea mai nimic, bomboane de pom tari și cu gust de rumeguș, pomul era un molid rar și iute scuturător, noi primeam 3-4 portocale și multe cărți. Alergam după ai mei să-i oblig să ia și ei o felie, cum ziceam că mă durea inima că eu gust și ei nu. Poate de asta acum nu mănânc portocale de Crăciun și cumpăr prea multe bomboane mamei, deși n-are voie dulce. 
• Crăciunurile în care simțeam nevoia să-mi înveselesc familia, era întuneric și frig, nimic la TV, nu se vorbea de Crăciunul din biserici și mâncarea era greu de găsit; aşa că o îmbrăcam pe sor-mea în Moș, o puneam să sune la ușă și scoteam dintr-o faţă de pernă niște cadouri stupide, făcute de noi două sau cumpărate după ce economisisem câteva luni bune. Semne de carte, un rebus, o batistă, un portofel, un pachet de condimente ( ei da, o punguță cu piper era un lux de care bunica se bucura tare).
• Crăciunurile în care eram deja adolescentă și îndrăgostită și îmi ascundeam mâinile înghețate în buzunarele câte unui băiat înalt, prea timidă să-l las să mă sărute și speriată că întunericul vine prea curând, pe 22 decembrie e ziua cea mai scurtă și în tinerețea mea Ceaușescu nu lumina străzile cum trebuie. Poate de asta acum îmi doresc multe becuri colorate și lumânări și rămân vrăjită de toate decorațiunile strălucitoare din oraș. Crăciunurile mele cu  dans, fuste scurte, cercei lungi, cu Wham! şi cu Modern Talking.
• Crăciunul în care am fost însărcinată - cel mai minunat. Pluteam. Chiar cel mai minunat. Nimic nu mai conta decât că în mine bătea din aripi un fluture. De atunci nu a mai contat nimic, oricum, decât să am grijă ca de Crăciun să fie în jur curat, cald, lumină, liniște și lumea să fie veselă și fericită. Să fie toți din familie cu noi, să fie calmi, să nu se mai certe nimeni, să îi simt sincer fericiți.
• Crăciunurile noastre în trei, cu salata de boeuf lăsată în sarcina copilului de când era de 5 ani, eu m-am retras doar la decorare. Colinde și beculețe multe, cozonacul de la fabrica de cozonaci, roboţi și lego, filme, muzică, dimineți lângă brad. Lumină înăuntru şi în afară, simplu, obișnuit, clasic - și tocmai de aceea de neprețuit și greu de obținut. 

 

Și am ajuns aşa, încet - încet, la azi. Azi-ul pentru care am muncit 3 zile fără pauză. Singură, prima dată, cu totul singură. Trio-ul nostru fantastic s-a transformat. Unul e la loc cu verdeață, altul acasă cu tânăra nevastă. Am făcut curat, cumpărături, mâncare. Am făcut pregătiri pentru 12 oameni plus pachete “pentru acasă” pentru aproape toți. Asta sunt eu, nu știu altceva, nu pot și nu vreau altceva. Sunt obosită dar fericită. Farfuriile și-au făcut datoria, acum sunt la locul lor. La fel paharele, furculițele, ceștile - toate spălate și la locul lor.  Dar...mintea și inima, oare sunt la locul lor?

Da, poate am mai puțin decât îmi doresc dar e mai mult decât merit. Poate voiam să fii aici cu mine acum, dar ai fost în alte zile. Poate voiam să mă joc și să râd cu tine, azi. Dar am făcut-o în alte zile. Și un sărut cândva e mai bun decât un sărut niciodată. Și un joc cândva e mai bun decât un joc niciodată. 

 

Obrajii, zâmbetele, lacrimile - toate sunt la locul lor. Mintea și inima sunt la locul lor. 

Și locul ăla se cheamă fericire pudrată cu dor, amintiri cu sclipiri despre viitor.

 

Paris

 mi-e dor de paris.

brusc, aspru, inexplicabil.
mi-e dor sa stau sus in montmartre, sa beau o cafea. sa ma invart de colo-colo, pe strazi,  sa vad sena in stanga, turnul si primaria veche.
sa ma plimb cu metroul lor murdar, aglomerat si dubios spre de champ de mars.
acum as merge, cand sunt frunze galbene pe elyseés, sa imi fie putin frig, sa imi aprind o tigara pe banca in jardin luxemburg.
ultima data data cand am fost nu prea mi-a placut si
as vrea sa sterg amintirile alea.

mi-e dor de paris.
aspru, brusc, muscator, otelit, usturator. ca si cand ultima picatura de oxigen si de apa ar fi acolo si eu nu ajung sa m-agat de clanta veche a sacré-coeur.

mi-e dor de tine.
mortal, ca si cand ultima picatura de oxigen ar fi in sarutul care sta pe buzele tale si eu n-ajung sa m-agat de palma ta, ca de o usa veche spre fericire. 

Când un drum se oprește ca să înceapă altul

 

Am plecat împreună de acasă, fără niciun moment lacrimogen, m-am abținut că dacă începeam nu mai terminam.

La biserica deja era lume, fotograful l-a anunțat pe fi-miu că o să aibă un șoc, el văzuse înainte mireasa și a zis că e complet schimbată și foarte frumoasă. 

Au venit toți colegii lor, băieții prieteni din clasele primare împreună cu părinții lor, m-am simțit ca la o serbare de sfârșit de an, era într-un fel o absolvire, și-au luat amândoi coronițele și au plecat în viața lor, cumva într-o altă clasa întâi. M-au impresionat că au venit toți, cu adevărat au ținut unii la alții și m-am bucurat că oamenii buni atrag alți oameni buni.

Lucrurile au mers foarte bine, copiii mici - mari s-au descurcat să aranjeze frumos totul, a fost totul la timp și bine executat, mâncare OK, prăjituri bune, flori frumoase, muzica minunată.

Toți invitații au fost drăguți, optimiști, nu a mormăit nimeni, nu a comentat nimeni, au fost veseli și cu bune intenții.

Cu adevărat parcă am simțit că toți, de la fotograf la bucătar, au pus umărul cu drag pentru ei.

Nu știu la câte nunți au dansat barmanii și ospatarii și bucatarii în timp ce-și făceau treaba. Aduceau cafea dansând, prăjeau cartofi dansând, de peste tot izvora aşa un aer bun. Sau aşa am simțit eu, cel puțin.   

Jean a fost senzațional, cu mult profesionalism și seriozitate și veselie și frumusețe în cuvinte. Am reușit surpriza serii. Le-a povestit ca el e casatotit cu iubita lui de la 14 ani.

In jur au fost numai povesti frumoase.

Ce m-a uimit pe tot drumul ăsta organizatoric a fost cum au ieșit de peste tot oameni ca să ajute.

Fără fițe, fără grimase, multe au ieșit simplu și bine. Parcă trimiși, parcă împinși către noi de undeva. Mulțumesc, Doamne, pentru tot. 

 A fost peste noi toți o bulă de lumină caldă și protectoare, ceva din altă lume, ca și când nimic rău nu ni se putea întâmpla, o pauză de la rele și de la lumea asta gri agitată, am intrat într-un tărâm de poveste, cu gânduri bune și lumină și pace. 

 

PS Și da, am avut Rochia mea, visată de ani întregi.

Cea mai frumoasa calatorie e iubirea #8

 Inca 22 km.

Ultima seara inainte de Compostela.
Basici de tot felul, dureri de tot felul. Mari, mari. Buze crapate de vant, de ploi si soare. Buze crapate de viata. As putea sa inchid ochii si sa-mi imaginez ca ...dar nu, nu inchid nimic, nu imi imaginez nimic. Pe Camino se merge drept, cu ochii deschisi. Pe Camino al meu nu ma saruta nimeni. E simplu. Es real.

Ceasul mi-a zis la un moment dat ca fac prea mult efort si sa iau o pauza de 26 de ore. Am ras de el, da, poate de luni incolo.
Totusi, iata-ma facand o pauza. La O Pino, unde nu e oras mare,  doar o strada cu cateva hoteluri. Nu am unde sa ies nici dac-as vrea / putea. Nu magazine, nu monument, nici macar cimitir sau fantana.
Am mancat o prajitura cu cafea - ciocolata, stau de 2 ore pe canapea, cu picioarele ridicate si nu fac nimic. Stau. As adormi cu obrazul pe un umar drag. Mi-as cuibari mana in causul unei palme dragi.
Dar am venit singura pe Camino, sunt aici sa invat asta. Sunt a tuturor si a nimanui, mergand inca un pas si inca unul.
Ma descurc. Sunt bine. Cu plasturi pe degete, pe inima, merg inainte.

Ne-am invatat unii pe altii, ne zambim, ne salutam, ne strigam daca pare ca unul o ia gresit, ca azi cand saracul argentinian cauta un pom gros sa faca pipi si tot drumul a sarit - oy amigo,  aquí ... lasa-l mai si pe el..😀

Caci nu e nimeni singur a pericol si deznadejde.
E doar singur cu gandurile si cu viata dinainte si dinapoi, cu deciziile pe care le-a luat si le va lua. Incepand de la ce apa cumpara azi pana la... cele mai mari. Si daca le lipseste curajul, aici il invata. Am auzit pe unul spunand ca la intoarcere acasa se desparte de sotie. Altul ca o cere pe iubita de nevasta. Alta fata ca isi schimba facultatea. Cineva si-a sunat parintii cu care nu mai vorbise de ani intregi.
Sunt povesti si intrebari. Se pun, se asculta sfaturi, dar deciziile vin din interior. Si din copacii astia, din soare si nori, din drumul asta care de o mie de ani a dus raspunsuri, intrebari, frici, curaj, disperari si bucurii. Aici ne regasim cu strabunii aia de sute de ani, aia vechi si buni, care ne mangaie si ne incurajeaza.

Eu as vrea sa raman aici. Sincer. Mi-e bine cu mine, nu mi-e dor de nimic, am lasat totul bine acasa, as putea sa raman la cafeneaua de dinainte de Rua, sa le fac prajituri. Macar un an. Am bani, haine si curiozitate pentru asta. As fi fericita, o simt.  Decizia mea, luata pe drumul asta? 
O sa ma-ntorc luni acasa, totusi. Mai buna si mai curajoasa.

Nu mi-am cumparat niciodata inele singura, am si eu niste fix-uri.
Inele si primii ghiocei din an - trebuie sa mi le dea altii.
Acum 2 zile mi-am luat insa un inel. Ieftin, simplu, turistic. M-am gandit ca de fapt am platit stampila de peregrin si am luat inelul free. Trebuia sa-l am ... si cine sa mi-l cumpere? La albergue acolo era o melodie calda, veche si asa mult mi-a placut tot, ca ... Am trecut de zid, am reusit.
O sa reusesc si cu altele.
Sunt fericita aici, acum, cum n-am mai fost de foarte, foarte mult timp.
O sa mai vin. In gand, dar neaparat si cu trenul, cu avionul. E medicamentul meu. Il stiu acum.

 

Cea mai frumoasă călătorie e iubirea # 7

 30km prin ploaie şi frig.

Şi ajung în Arzua. A fost mai bine ca ieri, am însă 2 băşici crescute pe tăcute sub Compeed, 2 unghii mov, fasciitele dor tare rău, gleznele, genunchii, umerii, şoldul drept... dar sufletul zburdă.
Pe câmp, printre palmieri, smochini şi portocali, chicotind cu iubirea la braț. Sunt veselă, deşi plouă. Te simt lângă mine, sunt zilele noastre, e vacanța noastră perfectă, eu aici şi tu acolo dar te iubesc şi te-am regăsit şi nu îmi doresc mai mult. Aş sta aici, pe dealurile astea, cu tine în gând. Mi-e destul. Eşti cu mine, în felul nostru special. Nu vreau altceva. Sunt fericită, cu părul ud in Melide, cu părul uscat în O Pino, urc şi cobor ca o maşină de făcut paşi...
E trecut de ora 16, s-au făcut 8 ore, gata!

Mã uit unde am cazarea, stupoare, scrie că mai am o etapă, de sunat într-un loc, la "una casa spectacular" dar la 10km de oraş. O pensiune eco-agro-turistică ceva. Doamne, îmi zic, asta mai lipsea. O fi vreuna d-aia unde nu se duce nimeni că e departe, cu gângănii, mă pune să-mi curăț singură cartofii... aia e. Sun, nu răspunde nimeni, tot sun şi după 10 minute, nimic. Mă pregătesc să caut un taxi când - Ola!
Gata, zice, du-te la Fraix că vine un şofer în 10 minute. Apare un nene, mă urc, închid uşa şi mă gândesc ce film trăiesc, bine că am apă, o banană, ceva batoane proteice.. oi supraviețui, mă culc repede.

Ieşim din oras, un pic mã îngrijorez...şi ajung într-un loc despre care nu cred nici acum că e real.  Casa Brandariz.
Sunt cu100 de ani în spate. E un loc foarte elegant, de lux. E ca şi cum aş locui într-un castel. Mi-e frică că am adormit pe drum, în ploaie, şi visez. 
Pereții de piatră. Cu un mic păienjenel, dar zãu că nu-mi pasā! Tavan din lemn, mobila din lemn adevărat, perdeluțe brodate... nu am văzut în viața mea ceva mai frumos. Cald, plăcut. Nu e TV, nu e wifi, e linişte.
Mi-e şi ruşine să îmi dau cu crema mea mentolată de alergător...dar na, vin de pe Camino.
Cobor la masă dar înainte mă învârt prin jur, de fapt e o curtea bisericii, cred că stau în fosta casă parohială, ceva... şi cu cimitirul la 20m.
Revin spre El comedor.
Şi ...rămân complet mască. E un muzeu. O sală gata de bal. Vitrine cu vesela de 100 de ani. Mesele cu 2 rânduri de fețe de masă, brodate. Subțiri şi moi. Şervete de pânză, nu prostii de hârtie. Tacâmuri de argint. Farfurii de colecție. Pahare de mi-e frică să le ating. E o lume paralelā. Un taxi m-a dus în primii ani din secolul 20. Lumina caldă mă mângâie, e ceva ce miroase a calm şi a bine, aici nimic nu e rău, nici periculos, un câine stă de veghe pe prag, un trabuc neglijent pe o măsuță, o maşină de măcinat cafea,  flori albe, melodii ca de gramofon.

Am primit un platou mare cu mâncarea, cu o lingură si furculiță uriaşe pentru manipulare şi mutare a bucăților pe rând în farfuria mică, personală. Fata care mă asistă e şi ea din poveşti, cu uniformă &all. Aici o să mă retrag în gând, când o să-mi fie greu. Ca să fiu cu tine iar, în vacanță. Nu ştiu ce am făcut ca să merit seara asta. Dar mulțumesc, Doamne!

Later edit. Fata care mă ajută cu masa  - nu-mi vine să zic că mă serveşte...e atât de fină şi bună... are soțul din Romania, e măritată de 20 de ani. El nu e aici in seara asta. Îmi arată poze din Ro, e mândră, s-ar muta acolo mâine dar nu e mulțumită de serviciu şi salarii. Eu m-aş muta aici... a râs şi a zis că aşa e viața, fiecare vrea ce n-are. Uite c-am mai pus ceva în desaga învățăturilor Camino.

În castelul ăsta am găsit un suflet înțelept, care mi-a spus Noapte bună în română! Nu degeaba am ajuns aici. E noapte bună de la tine, iubite! 

Cea mai frumoasă călătorie e iubirea #6

 Un drum greu, lung, urcuşiri şi coborâşuri, vegetație subalpină, tufe, ierburi, plante medicinale. Frig, ploaie care se joacă de-a pune pelerina ca să ai de ce s-o dai jos.

Durerea atacă mai devreme decât credeam şi începe chinul, vorbesc singură, încep să nu mai ştiu să număr din 3 în 3, nu-mi recunosc tricoul, iar la km 23 ating "zidul", trebuie să mă scoată cineva şi-l sun puțin pe fi-miu, apoi mă opresc şi mă întind într-o poieniță la soare. Sunt una cu pământul într-o pădure din Galicia, spun o rugăciune si după 10 minute reuşesc să mă ridic şi merg inainte.
Mă doare tot piciorul drept, mi-e dor de cabinetul meu de fizio şi aş avea nevoie de un masaj.
Simt cum îmi cresc băşicile cumva în 4K, ca la cinema. Le aud şi le văd cum se întind obraznice, muşcând din pielea mea într-un loc nou, desigur.
Unghiile mele se ceartă, care să se învinețească şi să cadă prima. Eu ştiu deja, dar le las să se distreze. 

Şi am ajuns aici, la fereastra asta, după ce am trecut pe un drum galben, ca Dorothy către Oz. Ducându-mi tristețea pentru a-i oferi curaj, cum l-a dus ea pe leul fricos în Oraşul de Smarald.

Am plecat ştiind c-o să fac băşici aşa cum am plecat odinioară către inima şi palmele tale, ştiind c-o să mă şi rănesc.
Cum altfel, însă, să vezi şi să simţi tot ce e in jur dacă nu aruncându-te spre viață?
Băşicile şi lacrimile sunt vamă pentru amintiri calde.
M-aş apuca de drumul asta iar? Da, cu tot prețul durerii şi gata de plată, pentru momentele în care am trăit ca-n poveşti.
M-aş îndragosti de tine iar? Da, cu tot prețul durerii, ştiind tot ce ştiu, ştiind că n-o să fii cu mine mereu, ştiind c-o să usture când o să întind mâna în gol. Şi gata de plată pentru momentele în care totuşi ai fost.

Pentru podul din Portomarin către oraşul elfilor. Pentru drumul galben către Oz, din Palas dei Rei.
Pentru toate secundele în care ți-am spus că te iubesc fără condiții şi fără sfârşit - şi tu m-ai ținut în brațe.
Orice - pentru o poveste în plus aici şi un zâmbet cu tine undeva, în lumea care ne-ar putea primi pe-amândoi.