licurici si pitici digitali

azi am iesit un pic mai tarziu la alergare. de fapt nu e tarziu deloc, dar se intuneca devreme.
insir 2 km pana ajung in parc si e deja cam putina lumina.   clanurile "bunici si copii", "gravide vesele" si "indragostiti pupaciosi" pleaca incet-incet si elibereaza aleile. mai adun 1 km si parcul se umple de "clanul alergatorilor". ii ghicesc deja pe cei care au venit doar ca sa se "show off" cu un selfie; pe cei care ies o data la doua saptamani ca sa nu minta prea tare cand spun ca fac sport. ii recunosc pe cei nebuni, care nu se vor opri pana nu vor aduna si azi 10 km. sunt de toate varstele si greutatile, sunt dinozauri care abia se misca si fete sexi in costume mulate. e un clan de care apartin si eu cumva. parcul e mic, ne cunoastem poate din vedere, ca doar unii suntem acolo aproape zilnic.
fiindca e deja seara de-a binelea, pe alei lucesc ca niste licurici telefoanele de pe bratele alergatorilor, care masoara km, viteze, obiective. ceasul meu licareste si el slab, merg prea incet si parca ma cearta. dau vina pe intuneric si pe cateva becuri lipsa; nu e multumit, dar il ignor. decid sa ma bucur de muzica din casti si sa vad ce reusesc sa fac in "pas de voie" fara sa ma fortez niciun pic. sunt atenta la muzica si nu la durerea mica din dreapta jos. incep un fel de "ghiceste anul". aici eram in clasa a zecea, asta e un rock de prin anii '60, de asta n-am auzit deci precis e din vreun play-list de-al lui fi-miu. am dat "shuffle" in aplicatia de muzica si chiar le amesteca, draga de ea. imi vine sa plang. in fiecare seara cand alerg imi vine sa plang aici. vonda shepard imi explica un pic cam cum sunt acum. "hooked on a feeling".  imi amintesc ca am avut bilete la concertele ei de trei ori si de trei ori nu am ajuns. ma gandesc ca daca o fi sa o vad vreodata, o sa fie undeva in america. in sfarsit, cresc viteza fiindca aud "castle on the hill / ed sheeran". incep sa respir mai greu si  ma supara un pic lipsa catorva becuri din jumatatea asta de parc. simt pe cineva in spate, alergand cam cu aceeasi viteza ca mine, ceea ce e aiurea pentru ca eu am un pace prost, pot fi intrecuta usor, de oricine. e intuneric si cine e in spate, are o lanterna frontala si cumva ma bucur si eu de lumina pe care o face. dar omul insista sa stea in spatele meu si ma sperie un pic;  mai merg o latura de parc si cand ajung catre iesire trag pe dreapta, ma fac ca ma leg la siret, scot una din casti din ureche ca sa inteleg mai bine ce se petrece. "buna", zice de langa mine un tip pe care-l cunosc dupa talpile fosforescente ale nike-lor verzi pe care-i are. "am observat ca ti-e greu pe partea asta, unde sunt mai putine felinare si m-am gandit sa te ajut cu lanterna mea".  pe bune, cum ti-ai dat seama? ce galant esti.... zic in gand. cu glas tare nu zic nimic, dau din cap si fac un pas inainte. omul insista. "daca vrei cand termini aici si daca stai mai departe, pot sa te las cu masina undeva, unde zici, e cam intuneric si e frig".  dau din cap din nou, murmur un fel de "nu, multumesc" si chiar incep sa alerg. lui ii e nedrept de usor sa tina pasul cu mine si mai si vorbeste ... "uite, nu sunt un nebun de prin parcuri. " serios?? tu nu stii ce canta acum in casca mea. in love with a psycho / kasabian.  eu tac, alerg, el insista. "sincer, vin aici zilnic, nu cu masina, acum am ajuns direct de la birou si nu am apucat sa o las acasa. ma gandeam doar sa te ajut, atat. acum te las, seara buna." si pleaca; cu vreo 4min / km.

nu stiu unde a disparut, dar eu mai fac o tura mare de parc, asa de-ambitie. ma urc in tramvai, ajung acasa inainte de ora noua, aproape ca-n liceu. si pe telefon vad ca am trecut de o noua bariera. am alergat 9km. mai am putin si-ajung unde vreau.
ce sa zic, uneori e bun si cate un psycho politicos, cu pantofi de alergare verzi.