Plangea, tinand in brate crucea de
marmura. Fiindca era seara unei zile toride, piatra era calduta, ca obrazul
unui om bland, amintind a mangaiere si bunatate. Trecusera deja mai mult de doi
ani de cand venea aici, de doua ori pe saptamana, indiferent de vreme.
Aducea mereu cate o lumanare mica albastra si uneori cate un trandafir alb. La
un moment dat a simtit o privire atintita asupra ei si a intors capul incet de
tot, cu multa teama. Si-a inabusit un tipat si si-a pus mainile la ochi, pentru ca din
coltul unei alei indepartate, o secunda, a privit-o barbatul care se afla in
poza de pe cruce.
*
Statea in capatul indepartat al
aleii, paralizat de uimire. Imbratisand crucea alba, la mormantul lui statea o
femeie necunoscuta. Micuta si slaba, cu parul tuns scurt, ondulat. Ea parea
coplesita de durere iar el nu pricepea nimic. Probabil calcand pe o pietricica, a
facut zgomot si femeia s-a intors incet. A avut timp sa isi fereasca
fata, si-a scos telefonul din buzunar si a plecat alergand si mimand o
conversatie.
*
S-a gandit ca era prea obosita si ca
o lua razna. Ca atat de mult isi dorise sa-l cunoasca incat incepuse sa vada
fantome. Si-a
propus ca o vreme sa rareasca vizitele la cimitir, sa mearga doar de ori pe
luna. Se
temea si nu stia de ce. Nu de strigoi, de altceva mai rau si nedefinit.
*
Trecea din cand in cand pe la
cimitir, pe langa aleea unde se afla crucea sa. Incercase sa gaseasca semne ale
Sotiei, spera chiar sa o vada, sa-si dea seama daca si-a revenit si daca are o
viata buna. La inceput venea foarte des, apoi din ce in ce mai rar, caci se lamurise ca
Sotia nu va veni niciodata. Mormantul era foarte bine ingrijit, probabil de vreo
batrana angajata a locului. Era si multumit dar si speriat si dezamagit ca nu o vazuse
niciodata. Ar fi vrut sa o stie bine, atat. Dar disparuse fara urma. Si asta putea sa
fie si bine si rau.
*
Se temea de felul in care se va
integra in noul colectiv. Ea era cea mai tanara, vesela si optimista. Nu stia cum
vor vedea ceilalti lipsa ei de experienta, dar s-a dovedit ca isi facuse griji
degeaba. Erau cu
totii foarte prietenosi si nerabdatori sa o invete cat mai repede, cat mai
multe. Se
apropiase de una dintre colege, cu vreo 7 ani mai mare decat ea. Erau amandoua pasionate
de S.F. si beau multa cafea. Au ajuns sa-si petreaca impreuna multe seri. Colega
incepuse sa ii povesteasca despre viata ei, o tragedie moderna. Sotul ii murise in urma cu 5 luni. Din povestirile
Sotiei, aflase cam tot ce se putea afla despre un om. Aproape ca stia mai multe
decat stia despre propriul ei frate. Filme, carti, muzica si mancaruri
preferate. Vazuse toate pozele din toate vacantele, toate micile surprize pe
care i le facuse el de-a lungul iubirii lor. Se obisnuise atat de tare cu
aceste povesti, ca abia le astepta. La inceput se simtea stanjenita sa
vorbeasca despre lucruri atat de intime, dar mai apoi isi daduse seama ca
amandoua se simteau bine asa, povestind - ascultand. Nu erau detalii prea personale,
penibile sau obscene. Era doar o bucata de viata, era ca si cand se ducea la o
piesa de teatru si descoperea decoruri noi, intamplari noi. Fusesera impreuna
10 ani, dintre care ultimul ca Sot si Sotie. Recunostea si ea ca fusesera diferiti. El era calator si sportiv, ea lenesa. El era vesel si optimist, ea vesnic nemultumita si speriata de viitor. El nu se supara niciodata, ea era des bosumflata. El avea nevoie sa aiba grija de cineva, ea nu se descurca niciodata singura. El o iubea, ea credea ca-l iubeste. Ea n-ar fi vrut, dar el insistase sa
se casatoreasca. Apoi a murit brusc si ea nu stia cum sa iasa din ceata care ii
stapanea viata. Nu stia daca ii parea rau sau nu, nu stia daca il iubise de
fapt sau nu, nu stia daca sa ramana o femeie singura si nefericita toata viata
sau sa incerce sa o ia de la capat. Sotia punea intrebari retorice si
colega cea tanara nu trebuia si nu putea sa raspunda. Ramanea mereu cu regretul
ca omul asta nu mai era si de la o vreme avea o senzatie nedeslusita ca ei ii
parea mai rau dupa el decat celeilalte, care-l si avusese.
Dupa un concediu de 2 saptamani, Sotia
aparuse complet schimbata. Nu mai purta doliu, era vesela si radea mult. Au
plecat impreuna de la serviciu si inainte sa ajunga la mica ceainarie unde isi
petreceau serile, au trecut pe la cimitir. Sotia i-a marturisit ca e prima si
ultima data cand mergea acolo. Ca fusese la un “iluminator spiritual” care ii
explicase ca Sotul ei o tradase. Ca El purta toata vina suferintelor ei, ca de fapt ii furase mereu din energie si din noroc, ca era
clar ca gresise cand se casatorise cu el. Ca nu trebuia sa se mai gandeasca la asta
niciodata, sa schimbe macar orasul daca nu si tara in care locuieste, sa arunce
tot ce o lega de anii aceia. Asta hotarase Sotia ca va face, impacata de-acum
cu toate. O sa-si piarda cu totul urma, o sa vanda tot ca sa plece in alta tara,
la o alta religie si o alta viata. Avea nevoie de cineva care sa o ajute sa arda
toate documentele si fotografiile si ii cerea ei sprijinul, acolo, langa mormantul unei vieti pe care o stergea
cu o usurinta sincera, cu bucurie si cu putere. A ajutat-o cu inima stransa de disperare. Nu
era de acord, dar nici nu i se ceruse sfatul. Si-au luat ramas bun, stiind ca nu se vor mai
cauta niciodata, orice ar fi.
*
Statea pe patul alb si nu intelegea
mai nimic. Sau intelegea prea bine si nu putea sa decida ce are de facut. Prietenul lui de-o
viata, doctorul, il anunta ca mai are de trait 6 luni. Maxim un an. Ca urma o mare
suferinta fizica si umilinta morala.
- Nu pot sa te las sa iti faci
sperante. Nu exista solutie, doar sansa de a castiga vreo 2-3 luni in plus.
- Si ce am de facut cu ea? Abia m-am
insurat.
- Habar n-am. Fa-i un copil,
amintire. Plecati in jurul lumii. Mutati-va intr-o tara vesela si fiti fericiti
o jumatate de an.
- Si tratamentul?
- Nu exista multe optiuni si eu
nu le-as discuta. Nu as vrea sa faci nimic. Nu as vrea sa te chinui mai mult
decat trebuie. Nu ai nicio solutie reala.
- Dar nu pot sa-i fac asta. Sunt
Sotul ei, mereu mi-a zis ca eu trebuie sa am grija de ea, macar 50 ani. Abia
ne-am mutat aici. Nu cunoastem pe nimeni. N-are prieteni. Tu o sa pleci in 2
saptamani si oricum tu nu ai placut-o niciodata.
- La tine nu te gandesti deloc?
- Nu. Trebuie doar sa gasesc cea mai buna solutie pentru ea. Nu o sa fie in stare sa suporte totul singura.
- La tine nu te gandesti deloc?
- Nu. Trebuie doar sa gasesc cea mai buna solutie pentru ea. Nu o sa fie in stare sa suporte totul singura.
- Pai o sa suporte, daca te
iubeste asa cum ziceai mereu. Si o sa aiba ea grija de tine, nu 50 de ani,
probabil ca doar vreo 50 de saptamani. Imi pare rau. Imi este greu sa iti spun
toate astea, dar stiu ca mereu ai preferat adevarul si noi suntem prieteni prea
buni. Nu inteleg cum s-a intamplat, e totul ilogic. Imi spui ca te simti bine... De fapt, as vrea sa repetam
analizele.
- Are sens?
- Da, ca sa fim siguri.
- Nu.
*
Peste cateva zile a gasit in una din geanti o poza a barbatului, zambind de sub un copac inflorit. Probabil cazuse acolo in
agitatia din casa Sotiei, pe cand rupeau si ardeau tot. Si atunci, sub
lacrimile care ii udau palmele, cu o uimire vinovata si-a dat seama ca cel mai absurd
lucru se intamplase deja: se indragostise de sotul mort al unei foste colege de
birou.
*
In seara aceea, in timp ce spalau vasele impreuna, a luat decizia. A inventat o delegatie de cateva
saptamani in strainatate si a plecat mai intai sa viziteze singurul loc pe care
tinea cu adevarat sa-l vada in viata asta aiurita – Nazca. Apoi si-a aranjat in detaliu internarea si
moartea. Avea sa fie in Anglia la un
spital mic si ascuns, ca sa nu chinuie pe nimeni cunoscut. A aranjat cu cei de
acolo sa ii scrie Sotiei ca a suferit un stop cardiac pe strada si ca asta e, s-a
dus. Au
trimis in tara un sicriu gol, sigilat si un certificat fals. A platit mult
pentru toate minciunile, dar nici macar nu se simtea vinovat. N-a facut decat
sa grabeasca o veste proasta intr-un plic idiot. Nu a vrut ca ea sa treaca cu el prin
boala umilitoare. Credea ca i-ar fi mai bine cu un soc mare si o eliberare
rápida. Dupa 6 luni de la asa zisa lui inmormantare, s-a decis sa intre totusi
in spital. Nu se simtea chiar foarte rau, doar ca abia manca si abia dormea. Slabise. S-a gandit ca
mai bine se duce din timp, cat inca mai poate judeca. Le-a dat toate analizele
cu care venise din tara si i-a asteptat calm sa vina sa ii spuna cat mai avea… o
saptamana … o luna …
*
Simtea ca barbatul pe care nu-l
cunoscuse traind, fusese sufletul ei pereche in lumea asta. Asculta muzica lui
preferata, care fusese dintotdeauna si a ei. Se uita la filmele lui preferate,
pe care le vazuse si ea de multe ori inainte. Se plimba prin parc si cand se
aseza pe banca avea senzatia ca e langa ea. Nu-l vazuse niciodata si il iubea
din ce in ce mai mult. Il plangea asa cum Sotia lui nu-l plansese vreodata.
Vorbea cu el in gand, asa cum Sotia lui nu vorbise cu el nici cand fusese viu. Nu se gandea unde o sa o
duca toate acestea si cat de absurd era sa fie cumva … vaduva unui necunoscut.
*
Statea pe patul alb si nu intelegea
mai nimic. Sau intelegea prea bine si nu putea sa decida ce are de facut.
Analizele lui erau perfecte. Le repetasera de 3 ori si le trimisesera la cel
mai bun spital din Anglia pentru verificare. Probabil initial se facuse o
incurcatura. A plecat in aceeasi zi catre casa. Simtea ca inviase cu adevarat. Ar fi vrut sa zboare, sa
alerge la ea, sa o ia in brate si sa fuga amandoi din tot cosmarul. Din aeroport a sunat la
toate numérele la care ar fi putut sa o gaseasca si sa o pregateasca cumva.
Nimic. Acasa nu mai era “acasa” lui. Nimeni nu stia nimic despre ea. Nu apucasera
sa se imprieteneasca cu vecinii, abia se mutasera de o luna cand el plecase. Singurul
lucru pe care l-a aflat a fost de la una dintre femeile de la curatenie: doamna a
plecat din tara definitiv pentru ca barbatul ei a inselat-o si voia sa uite totul despre
el. Prietenul
lui doctorul nu l-a crezut cand l-a sunat. L-a injurat cand l-a auzit sunand si povestind a
treia oara si i-a spus sa nu isi mai bata joc de oameni. Nu l-a mai cautat,
oricum.
Era un mort viu. Fara nevasta, fara
viitor, fara prieteni sau identitate. Dar perfect sanatos.
*
Pana la urma s-a gandit ca daca
femeia necunoscuta se tot agata de locul ala blestemat, o fi stiind ceva, o fi
vreo legatura intre ei. A asteptat-o zi de zi, sperand sa afle ce s-a intamplat
de fapt cu viata lui in ultimii 3 ani.
Intr-o seara a aparut. Avea o rochie
aramie si in maini un trandafir alb. A vazut-o cum se apropie si n-a apucat sa spuna decat
« Buna seara » caci ea s-a prelins ca o frunza de copac, toamna. A
dus-o la spital. Nu a putut sa afle de la ea nimic; pur si simplu plangea tot
timpul si nu spunea decat “de unde vii ?” Doctorii l-au gonit. Nu avea niciun drept sa stea cu ea,
era un strain a carui prezenta ii facea rau. S-a ascuns pe holuri, sperand sa vada
cine vine la ea. Doua femei elegante si batrane. Bine si-atat.
Dupa doua zile ea a iesit din
spital. Intre timp el a aflase care ii este numele mic si unde lucreaza. I-a
lasat la birou un plic alb in care isi povestea pe scurt toata viata si la
sfarsit ii dadea o adresa unde sa ii raspunda, daca vrea, la intrebarea cea
mai grea si cea mai simpla: “cine esti”?
*
Au avut grija unul de altul mai mult
de 50 de ani. Pur si simplu traind, zi de zi, head over heels.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu