Against all odds, I am here now

 

Mulțumesc tuturor oamenilor și întâmplărilor din viața mea pentru toate cele de anul acesta si pentru că, against all odds, I am here now. 

Celor rele că nu m-au omorât și mi-au dat niște lecții - nu știu dacă am învățat de nota 10, dar măcar am încercat.
Celor bune că mi-au pus soare în inima și curaj în pantofii de alergare și m-au împins înainte.

Oamenilor care m-au rănit, fiindcă mi-au adus aminte că nu-s wonder woman, că trebuie să fii mai mult smerit și mai puțin mândru și egoist. Prin rănile deschise de ei au curs lacrimi dar și mult din răul acumulat, cam cum făceau babele în vechime când “îți luau sânge” ca să  te vindece de fierbințeală. 
Oamenilor cărora le-am fost indiferentă, pentru că mi-au demonstrat că nu trebuie să plac tuturor cu orice preț.
Celor care mi-au întors un zâmbet când le-am zâmbit, celor care mi-au răspuns la “bună dimineața” și la “mulțumesc”, celor care mi-au făcut o cafea și un ceai, care m-au lăsat să tac când aveam nevoie și celor care nu m-au lăsat să tac, când mi-era prea frica de liniște. Celor care mi-au dat apă pe traseu la concursurile de alergare, celor care m-au învățat să desenez, să scriu, să găsesc documentele rătăcite la cimitir când credeam că sunt pierdute pe vecie, celor care mi-au pus umerii și șoldurile la loc când durerea și nerăbdarea și disperarea mă copleșiseră.

Oamenilor care mă iubesc și când sunt zână și când sunt vrăjitoare, și când aduc primăvara și când sunt furtună de octombrie.

Mâinilor care m-au ridicat de pe fundul mării, unde mă înecam încet și fără să-mi dau seama. 

Celor de dincolo și celor de aici care au grijă de mine și care, dintr-un motiv neînțeles, mă iubesc fără condiții, fără întrebări, cu bunătate și cu blândețe.

Sunt aici și acum mulțumită tuturor.

De fiecare dată

 

Dorul de tine se izbește de mine de multe ori, 
Cum se loveau gheṭarii de Titanic. 
Și tot ca gheṭarii, mă biruie și mă scufundă
De fiecare dată.

Cusături cu sclipici

 - Ac. Ață.

-  Ață?!

- Bine, poate fi cu sclipici, dacă vrei. Foarfecă, ochelari.
- Ce facem?
- Nu ştii ce facem, nu? Te prefaci sau ce?
- Nu. Nu ştiu.
- Da' astea ştii ce sunt?
- Găuri negre, din spațiu.
- Pe dra...găuri negre. Sunt răni, de cât ai strâns din pumni de dorul lui, de cât ai oftat, de cât ai plecat ca să nu te mai întorci şi-ai revenit ca o laşă. Răni pe care eu le cos acuma, cu sclipici. Tu o să dormi, o să uiți, mâine te trezeşti, te duci la blestemata aia a ta de sală, în loc să te odihneşti ca lumea şi să-ți începi ziua cu calm, cu atenție şi linişte. Nu ştiu ce-i în capul tău drăgălaş dar tont. Alergi, atât visezi. Tâmpenii. De ce, de cine fugi?
-Ia ascultă, vezi cum vorb...
- Că, ce? Hai, uimeşte-mă!
- Cine eşti, în fond?
- Nu e treaba ta. Mai am puțin şi plec. Am cusut tot, deocamdată eşti bine, mai mult...nu pot gândi în locul tău.
- Dar poți "nu mai iubi", în locul meu, atunci?
...
- Atunci, taci şi coase. 
- E gata.
- Ne mai vedem? Începi să-mi placi.
- Îhâm. Te găsesc eu, la obiecte pierdute, ca de obicei. Te repar, tu nu-mi mulțumeşti, nu-ți aminteşti... Sper doar să apucăm să fii fericită într-o zi. 

 

Un fel de portocaliu

 

Mi-era frică de insecte dar cu el, pe malul bălții, uitam. De mică mă lua la pescuit, eu fiind mândră să-l ajut și să-i țin plutele - o colecție de baghete fermecate, uluitor colorate. Le atingeam cu venerație, apoi am avut și eu undița și pluta mea, galbenă cu dungi roșii. În vară, când era la spital, am comandat un set scump, amăgindu-ne că o să ajungem să le folosim împreună. 
    

E primul Crăciun fără tata. În coronița de pe mormântul proaspăt atârnă o plută oarecum portocalie, ca solzii peștișorului de aur. 

Solstițiu

 

Cea mai lungă noapte e când dorul își odihnește ușor capul pe genunchii mei,

acolo unde alteori stătea caldă mâna ta.

Ca apa prin sită

Ca apa prin sită trec lacrimile mele prin inima ta. Nu lasă nimic în urmă, doar răcoresc fiori și inventează zâmbete. Peste furtuni se lasă liniștea, peste duminici vine luni, peste dor vine dragoste, peste frica mea vine mâna ta. Mai stai cu mine o vreme, mai ține-mă lângă tine câteva răsuciri de Pământ. Aruncă ceasul, ai inima mea să-ți spună când trece timpul și ce bine că am inimă de alergător, pulsul e mic, fiecare secundă e mai lentă, avem timp să ne recunoaștem, să ne bucurăm, să ne iubim, să ne iertăm și să fim aşa cum numai noi doi ştim să fim. 

Rămâi un pic, mai stau un pic

     Mi-e greu să nu te găsesc niciodată când vreau să-ți arăt un zâmbet descoperit pe fundul ceștii de cafea sau în aburul dulce al ceaiului. Mi-e greu să nu știu unde ești și ce faci și apoi îmi dau seama că și mai greu e s-accept că știu unde ești și ce faci. În basmele vechi, prizonieră era prințesa și cavalerul apărea s-o elibereze fluturându-și sabia și iubirea. Acum eu te țin prizonier în gândurile mele și tot eu ar trebui să te eliberez cumva. Iubirea mea se lupta tot cu iubirea mea. Nu pot să te țin, nu pot să te las. Sunt jumătate vie în umbra ta, jumătate umbră în umbra ta.

Rămâi un pic, mai stau un pic. Găsește-mă; eu te-am găsit. 

De ce să nu-ntrebi de ce

     Ești podul care mă duce de azi - mâine, ești zâmbetul fără motiv și aerul care îmi curge în plămâni.  Nu-i nevoie să explic de ce te iubesc, fiindcă dragostea n-are nevoie de motive, de-asta e dragoste. Dac-aş găsi motive, ar fi doar un fel de “îmi place de tine” superficial și efemer. Nu te iubesc fiindcă aștept ceva “la schimb”, dragostea mea nu-i colecție de timbre sau de surprize cu mașini din pachetele cu gumă de mestecat. Nici nu cer voie cuiva, nici măcar ție, dragostea e la mine în inimă și e a mea, chiar dacă te privește pe tine. Te-am iubit înainte să știu și mai ales înainte să știi. Numai sufletele speriate sau neîncrezătoare caută motive. Eu am curaj și caut doar un fel de-a mulțumi că te-am găsit, că ne-am ținut de mână și că ne-am sărutat.

Te-aş fi iubit oricum, oricât, oricând. Nu mă interesează ce granițe ne despart, dragostea ține loc de lumină, de pașaport, de mâncare și de somn. 

În lumea mea ne ținem de mână și e destul - asta e dragostea.

Nu-mi plac umbrelele

Când plouă vara, mă bucur. Alerg prin bălți, dansez dacă nu mă vede nimeni, am 7 ani si aştept curcubeele. În copilărie ploaia era motiv de bucurie, bunicul meu îmi făcea bărcuțe de hârtie, ieşeam în expediție după melci, salvam furnici de inundaţie, scuturam frunzele cireşului şi țipam la atingerea apei ca sub cel mai năzdravan gâdilat.
Iarna, ploaia pare tristă. Aduce întuneric şi ambuteiaje, oameni-s nervoşi şi curcubeele nu apar pe frig. Dar şi-atunci ea ne spală de fapt praful de pe pantofi şi pe cel din inimi, iar noi habar n-avem câtă nevoie e şi de asta. 

Tu eşti ploaia care cade peste mine în toate anotimpurile. Şi când e rece şi mă tem, şi când e caldă ca o fericire moale de ciocolată. Şi n-o să-mi iau niciodată umbrelă, vreau să te simt şi să trăiesc sub picăturile gândurilor tale, aspre sau  blânde - exact ca viața. 

Dorinta mica pe lista de decembrie

Nu vreau sa ma salvezi, sa plangi cu mine sau sa ma faci sa rad. 

Nu-ti cer somnifere, ceai, vitamine sau batiste.
Nu am nevoie de bani, de mancare si nici de bilete de avion.
Nu vreau sa-mi repari nimic, nici becul, scaunul, inima sau umerii.
Nu-ti cer sa faci lumina in intunericul meu, nici liniste in noptile in care urla singuratatea.

Te rog doar tine-ma putin de mana. Deseneaza-mi o trecere de pietoni si du-ma pana pe trotuarul de dincolo.
Tine-ma de mana pana imi amintesc cum se numara pana la 5, cum se respira pana la 60 si cum se iubeste pana la infinit. 

Ilegal

 

A apărut un nou dealer, murmură toți pe la colțuri.
Că parcă n-aveam destule aiureli, zic mamele.
Că parc-am avea atata timp să le încercam pe toate, zic tinerii.
Că parcă ne-ajută asta să câstige Rapidul, se încruntă bărbații.
Apoi toți încep să aibă degetele murdare de-un praf colorat.
Leneșii devin brusc rapizi, fetele s-apucă de gătit, băieții de la IT deschid uși și cumpără flori, moșii își tund bărbile, babele își pun comprese cu castraveți. 

E un dealer de fluturi pe-aici, asta zic. De fluturi în stomac.

noiembrie

 

Gânduri înșirate pe umeri, vrăbii pe fire de telegraf,

Înfiorate și prea mici pentru noiembrie.

Vânt. 

Hai - hui și cu capul în nori

 

    O stare de agregare de care mi-a fost dor. Obținută cu greu și cu riscuri. Dar am fost prea mult timp lac fără ploi, nisip fără clepsidră sau abur fierbinte ieșit de sub capace prost așezate.  

    Am fost fericită azi. Aşa, aiurea-n tramvai, fără motiv, ba aş zice dimpotrivă. Griji acasă, griji la birou, pisica mofturoasă, fasciita & all. Dar a fost soare și am vrut să zâmbesc. Și mi-am amintit povestea aceea terapeutică în care se demonstrează că ce dai, aceea primești. Am împărțit orez cu lapte și vanilie, complimente, cafea, agrafe, zâmbete și multe vorbe bune. Am spus tuturor că nimic nu e greu sau imposibil. Am spus că găsim o soluție la orice, că facem să fie bine. Că obstacolul nu e aşa mare cum ni se pare la prima vedere. Și am primit înapoi zâmbete și complimente și ciocolată și mai presus de toate, am văzut lumină în ochii oamenilor îngrijorați, liniște și un bob de mulțumire. Și când închizi ziua cu “ce mult mă bucur că te-am văzut azi, ai o energie foarte buna”, ce să mai vrei? 

Mda, știu, 5km în parcul Circului. Let’s do this.

Rețetă de la cardiologie

 

Toamna cioplește în inimă întrebări de aramă.
Cum să-ți fie neliniște și dor de ceva ce n-ai avut?  

E ceață acum, au spus copacii. Ai răbdare puțin, a spus vântul.
Răbdare? Ce-i răbdarea, a întrebat inima.
Ce-i răbdarea când munții cresc sau când dimineața se grăbește să stingă felinarele?
Ce gust are și a ce miroase?
A gutui, a cafea, a teamă și-a uimire.
Ce prostii, a spus inima. Mai bine mă duc să-mi iau niște bomboane.
Cum de care? Cu iubire. 

e noapte tarziu si pisicile mari au iesit la vanatoare

n-am mai dormit de atatea zile, de atatea nopti, de atatia ani.
poate ca mi-a atipit uneori creierul, incercand sa mai faca un update la soft, sa mai goleasca din fisierele inutile. poate ca inima si picioarele or fi stat uneori pe loc, regland circulatia sangelui.
dar n-am dormit, n-am dormit.

mi-e dor de somnul bun si lin, fara griji, fara teama. mi-e dor de somnul care descuie usa stelelor. 

mi-e dor de somnul inceput pe furis si oprit cu nerabdarea unui sarut agatat de-o ceasca de cafea. 

mi-e dor sa rad in somn, sa-mi fie frig sau sete.

nu mai stiu unde am vazut scris ca cei puternici nu dorm, vegheaza cu arma la picior. dar mie nu mi-a dat nimeni vreo pusca si-n plus, ma mai si tem de intuneric. am doar o prastie care arunca uneori cate-un gand ca un licurici.

e noapte tarziu, pisicile mari au iesit la vanatoare. 

sufletul meu e doar un pisoi somnoros, parasit si speriat. 

e singur si asteapta. 

Corigenta la limba romana

 Predau de vreo 2 saptamani lectii despre bucuriile simple. Despre cum sa fim mai buni  si rabdatori. 

 Inventez texte si situatii care sa exemplifice de ce nu e OK ca un baiat sa nu se bucure ca a primit un telefon nou doar pentru ca nu a primit si castile lui. Despre soare si  flori fericite doar fiindca se au unele pe altele. Ma mir si il dojenesc pe copilul care nu e de acord si cere sa ii explic - cum adica sa nu vrem totul, acum, imediat? Cum adica sa nu apucam acum fericirea cu 2 maini? 

Si azi eu am luat 4 la test. Stiam ca vine si credeam ca m-am pregatit. Si am gresit, ca un incepator. Nu stiu ce-asteptam. Sa schimb regulile tocmai pentru mine?

S-a dus alergarea din Baneasa, cu miros de padure si amintiri frumoase. Eu, in loc sa ma bucur de ce-am avut acum 10 zile, incep sa adun lacrimi in barba.  Am convenit ca nu le pot duce pe ambele in 3 saptamani, ca fasciita nu intreaba ci comanda. Dar stateam pe un butoi burdusit cu pulbere, a ajuns scanteia de pe FB - ca toate cursele sunt sold-out. 

S-au mai dus si altele. S-au rostogolit toate ca un pestisor prea mic, furat de un curent prea puternic. As vrea sa nu-mi para rau. Pana acum as fi vrut sa uit. Acum vreau sa nu-mi para rau. E si asta o schimbare. 

 Mi-am promis ca stau cuminte toata luna octombrie. Dar cat as fi alergat azi, cat de mult si de departe... As fi alergat jucandu-ma cu limita pulsului, cu limita rosului din semafoare, sa nu mai stiu de mine, sa uit cine sunt, cati ani am, unde incepe si unde se termina fericirea mea. 

Invat si eu cu elevul meu. Sa ma bucur de cer senin, de soare in octombrie, de o bomboana noua, de o melodie pe care am iubit-o si care a venit azi peste mine de nicaieri. 

Si mai ales invat sa ma bucur de o simpla "buna dimineata"  - daca vine de la tine.

fara avere

da-mi un colt din perna ta si din visele tale,

da-mi o gura din aerul tau si din cafeaua ta,

da-mi o felie din painea si din dragostea ta.

hraneste-ma si ocroteste-ma in toamna asta, in iubirea asta.

A cui e cafeaua?

 

    Stau într-o intersecție care are cafenele în mai toate colțurile. De aceea în fiecare dimineață, pe fiecare trotuar, circulă oameni grăbiți purtând în  mâini pahare colorate. Cafele mai mari sau mai mici, dulci sau negre, încălzind palme, scuturând vise, trezind dorințe, răscolind  întrebări. Încerc să-mi imaginez pe unde vor ajunge. Pe ce birou, pe ce buze. Vor fi băute cu o viteză indiferentă sau sărutate prelung? Sunt medicament sau alint? 

Pe mine cafeaua mă ține-n brațe, cu bune și cu rele. Ea pe mine, nu eu pe ea. E vacanța mea din zori și povestea de noapte - buna.

    Aş bea o cafea oricând, dar n-aş bea o cafea cu oricine.

Dimineața

Mă topesc de dorul tău

Cum se topește un cub de zahăr,

Într-o cafea cu prea mult lapte.   

Runner's high dureaza o zi

  Nu cred ca fericirea are grade de puritate. Si totusi acum sunt fericita 100%. As rupe bucati din inima mea asta vesela si le-as oferi tuturor, ca dintr-o cutie nesfarsita cu bomboane. Pacat ca fericirea nu se ia, precum Covid. Nici dragostea.

    Am ajuns la finish. Am medalia la gat, o sticla cu apa in maini, soarele deasupra si senin in suflet. 

Acum sunt in lumea aia ideala, in care tot ce-mi trece prin cap e posibil, fie si numai pentru cateva minute.

Sunt fericita, scriu un mesaj. Dau send doar in gand. E prea devreme. Si oricum mi-e de-ajuns si asa. 

Pun poza regulamentara pe FB cu #Hospice, azi mi-am facut datoria. Ma duc spre casa, la geluri, benzi elastice. Spre lumea mea banala si complicata, plina de reguli, de interdictii, de sedinte, de rugaciuni si-un bob speranta intr-un bob de cafea. Start dreaming about next race. 

P.S.1 Fantanile de pe traseu au nume de anotimpuri. Undeva langa Fantanile Verii a inceput sa ma doara glezna. Am ratat Fantanile Iernii, nu stiu daca exista, trebuie sa mai trec pe-acolo, poate ma-ntalnesc cu Mos Craciun.  

P.S.2 Draga mea, sa nu mai bei niciodata isotonic pe traseu.
P.S.3 Draga mea, cand o sa te apuci cu adevarat de antrenament?

Lacrimile nu trec cu laserul sau cu TECAR. Dar dacă?

 

Alerg duminică. Am deja emoții, emoțiile “de kit”, care îmi pătrund prin degete în momentul în care pun mâna pe săculețul cu număruL de concurs. Emoții și frici pe care nu le am cu nicio altă ocazie. Mă transform în ceva ce nici eu nu recunosc. Vulnerabilă și curajoasă în același timp. Căutând ajutor și ascunzându-mă.  Aşa cum sunt și aşa cum aş vrea să fiu. Îmi place. De fiecare dată e ceva nou, e ceva special, bun sau rău. Anul ăsta au fost mai multe neplăcute. În aprilie am alergat cu o durere surdă și insistentă de șold. Acum, desigur, am fasciită. Nimic nou, doar durerea care tot nu se duce. Fac tratament, merge greu, mai greu decât data trecută. Mă doare. Tare. La fiecare coborâre din pat mă simt ca Mica Sirenă, cu cuțite în talpă. O să mă duc aşa, cu durere. Nu i-am mai spus lui Sorin. Ce sens are? Ar fi dezamăgit. Nu spun nimănui.  Fac o prostie, nu am nevoie de mustrări. O să mă repar, la sală se repară totul până la urmă. Doar lacrimile nu trec cu laserul sau cu ultrascurtele. 
    De ce mă duc, de ce nu vreau să lipsesc? De fiecare dată mă tămăduiesc, chiar dacă pentru scurt timp. Energia și bucuria oamenilor e mereu aceeași, dar în mine mai crește și altceva. Speranță. Curaj. Încredere în mine. Gândul că sunt vie și bună la ceva. Că pot orice. De fiecare dată când mă așez la start încep să visez. Tot felul de prostii - călătorii, povești, borcanele pictate pentru bomboanele de Crăciun, rochia nouă, biletul de avion … și încă altele. Dar peste toate, alimentat poate și de lipsa de oxigen din creier, crește mereu același gând - vis. Ce-ar fi dacă …? Dacă n-aş mai trece singură linia de sosire. Dacă dincolo m-ar aștepta cineva care să mă ia în brațe, să nu întrebe de timp dar să-mi dea un pahar cu apă, să-mi maseze gleznele dureroase, să-mi aducă o cafea și o bucată de ciocolată. Cineva cu care apoi să stau pe-o canapea la un film simplu, cu care să râd în același timp, de aceeași replică. În restul zilelor rațiunea sufocă fantezia asta. Acolo însă, la km8, când nu mai pot, rațiunea nu mai e; rămâne cu mine doar gândul despre o mână imaginară, mâna care m-ar prinde dacă … Și alerg către ea. Și mi se pare că simt ceva. Și de asta mă înscriu din nou și din nou. Ca măcar în gând, de la km8 la km10, să mă salveze cineva.

Shockwave

 

 Mai toate se regenerează, se repară. Mai bine sau mai rău, uneori greu și în timp îndelungat. Un câmp după inundație, o pădure după incendiu, plămânii după Covid și fascia plantară după o alergare prea lungă. Mai toate se regenerează, în afară de inima îndrăgostită peste care nu trimite nimeni nici ploaie, nici vânt, nici paracetamol, poate doar niste curenți galvanici, atât cât s-o amorțească nițel.

Dărnicie

 

    Hai să împărțim o prăjitură și-o cafea, abonamentul la Netflix, stația de tramvai, trenul până la Brașov, încărcătorul telefonului, felia de pâine cu unt și lingurița cu miere. Căștile cu SmartFm, cutia cu pop-corn, felinarul din parc, umbrela, vântul și frunzele de aramă. Paracetamolul, omul de zăpadă și filmele de Crăciun. Ce zici, ce curs? A, puls. Bine. Și inima. Și oxigenul. Și totul.

Vacanța de-o oră

Am terminat vara fără să fi trecut printr-o vacanță lină și bună. Am trecut însă printr-un Covid care mi-a arătat ce înseamnă viața fără gust și miros. Am trecut prin amintirile unui coșmar pe care-l credeam închis și aruncat, prin același etaj 1 din spitalul în care oameni palizi și fără păr stau agățați de perfuzii prin care curge otravă amestecată cu speranță. Am trecut prin aceleași lacrimi ascunse într-un taxi, purtând dosare cu vești proaste. A fost un concediu agitat, cu fus orar zdruncinat și fără odihnă. Am învățat însă o lecție bună. Vacanța nu te-așteaptă neapărat pe alt continent și nu neapărat on a fancy beach, in a fancy restaurant or shopping mall.

    Vacanța e când inima îți e liniștită. O săptămână, o seară, o oră, o cafea. A fost la Brașov. Și pare că va mai fi din când în când, cu bune și cu rele, la o stație de tramvai de casă, în sala de sport.

Septembrie cu indigo peste tot

            

În nopți speriate de aripa unui fluture somnambul, în zile care răsar cu aceleași întrebări caraghioase. În călcâiul care doare la fel ca acum 4 ani, în încăpățânarea de a crede că va fi bine. În pulsul slab care crește doar în parc sau în dansul singuratic al serilor de vineri. În aşteptarea condimentată cu lacrimi.

Și n-am voie sare, știi?

Canicula, visine, mofturi

Azi e august. Trece vara, fara sa fi facut mai nimic din ce am vrut. Atatea planuri am avut. Prostii, dar m-ar fi inveselit. Poate n-aveam (ne)voie sa fiu vesela. 

N-am vopsit dulapurile de la Cafenea, n-am facut curat si nu o sa apuc sa o "deschid" anul asta. 

N-am facut nimic cu Venus. Nici macar n-am apucat sa scanez pozele vechi, pentru site. Nici insigna la care visez nu exista inca. 

 N-am facut dulceata, n-am pus capsuni in congelator, n-am pictat niciun borcan, n-am scris nicio poveste. 

N-am energie sa fac cele de mai sus. M-am plictisit sa caut resurse. Nu le am, de ce ma tot mint? Am obosit. Am o vara in minus, sunt batrana, ridata, mototolita. 

Pana si pe pisica am certat-o. E mofturoasa, dar asta nu-mi dreptul sa strig la ea, sa o cert fiindca vrea peste si nu curcan.  Asa am invatat-o.

E august, mai trece o vara si tot ce vreau e sa nu mai astept nimic. Sa nu mai cred ca o sa mai zambesc. Ca o sa mai dansez, ca o sa fiu mai bine. Speranta e o prostie de care n-am nevoie. 

12-0 la Politehnica

 

Draga bunicule, 

unde-ai fost azi, o fi fost 12-0 sau mai mult? Iti vine sa razi si tie??!!  
Sarut-mana, doamna! Portarul lui Venus imi zice mie saru'mana! In ce film jucam?!

Dupa meci am fost sa bem o cafea si sa punem la cale viitorul an competitional.  Avem nevoie de multe. In primul rand, de bani. Cel mai ingrozitor cuvant. De resurse materiale si sufletesti ca sa ducem echipa asta cu bine la finalul anului, fara teama ca nu am cu ce sa platesc arbitrul, medicul, apa de baut sau tricourile. Sunt intr-o situatie inedita, complicata, imi place, ma simt foarte responsabila dar ma tem. Oamenii astia se uita intr-un fel anume la mine, asteapta ajutor pe bune, iar eu ma tem. Imi doresc sa am energie si creier ca sa ii ajut si sa fac ceva diferit si bun pentru ei. Nu vreau sa se piarda. NU si ei. Am pierdut atatea, incepand cu tine. N-am fost in stare sa pastrez  mai mult exact oamenii si lucrurile la care am tinut. Am o sansa noua si ma tem.

Am nevoie de fotograf. 
De teren. 
De un antrenor pentru o echipa de copii. 
De curaj. 

De cineva pe umarul caruia sa pun capul o secunda, cat sa aud "hai, sa vedem ce avem de facut sa fie bine". Am nevoie sa beau un ceai cu cineva care sa imi faca ordine in ganduri si in actiuni. Sa dea la o parte romantismul si frica si sa puna un pic de organizare si optimism in capul meu. Chiar am nevoie de cineva care sa-mi spuna cu dragoste si incredere neconditionata: eu cred ca trebuie sa faci asa, nu cred ca asta e bine, arata-mi unde te-ai incurcat, ia-o pe aici. Cineva care sa ma mangaie si sa ma intrebe unde doare si sa puna un pic de gheata sau de rivanol. Am nevoie de cineva care sa-mi spuna sincer: sunt langa tine, nu conteaza ce faci, o sa te prind mereu, o sa am grija de tine. Am nevoie de un om puternic, sigur pe el, dispus sa imi oblojeasca ranile, doar ca sa ma vada ca-s bine. Am nevoie de un om care sa ma traga din fata masinilor si a albinelor, sa imi lege sireturile, sa-mi cumpere creioane colorate, dar mai ales sa faca din cand in cand, in locul meu, ce e prea greu. 

Am nevoie de tine.

 

de ziua noastra, un film Hallmark

 

Daca tot am avut PCR negativ, am zis sa vin la cimitir. Ma duc spre florie, dupa buchetul nostru de trandafiri galbeni. Acolo, inchis, concediu. Pff, refacere traseu, alta florarie, alt autobuz, ma indispun putin, in fine. Iau un buchet frumos si 3 sticle cu limonada rece, ceva fancy, pentru paznicii de la cimitir. Ma tot gandeam ca uite ce ocol, pierd 30 minute, asta e, asa a fost sa fie.

Urc in autobuz, sunt uimita ca nu e aglomerat, e racoare, e bine. Imi atrage atentia o fata tanara, pe un scaun din spate, e tare draguta, ca un pui pierdut, sta pe scaun rezemata de geam, plange pe tacute, lacrimile ii curg dese si grele. Se tot uita in telefon si plange, din ce in ce mai tare. Stiu ce inseamna sa plangi in public, pe strada, si bluza sa iti fie uda de lacrimi. Cat de tare trebuie sa doara incat sa nu iti mai pese de cei din jur. Cat de tare trebuie sa doara incat sa te ascunzi in spatele unui geam de autobuz. Imi fac curaj, de fapt imi iau curaj de la muntele de petale galbene din bratele mele. Scot o sticla de limonada, altceva n-am, si i-o intind. O mangai pe umar, pe mana, ii zambesc, o secunda imi vine sa-i spun unde si la cine ma duc, dar tac, ca nu-i concurs de necazuri. Ii zambesc si ea e atat de uimita de ce i se intampla si privirea i se agata de mine, o simt ca si cand ar fi pe o margine de prapastie si se prinde cu putere de tricoul meu alb, de florile mele si de ochii mei. O sustin din priviri si din zambet si efectiv simt fizic cum o trag, cum o aduc pe mal inapoi. 

- Doamna, a murit Bunicu'! O strang de mana, stiu ce zice. Apoi se uita la sticla, vede pe eticheta ce e si pur si simplu i se face soare in ochi si pe buze. 

- Bunicu' imi facea mereu limonada, vara, cand era cald.

Nu zic nimic, dar ne intelegem, noi sau ingerii nostri. Fiindca e atata pace in ea si in mine si suntem atat de legate, ca mi-e frica sa ma misc. Ma retrag totusi, ea se uita din nou in telefon, dar nu mai plange. 

Peste 2 statii  cobor, ea ma cauta din priviri, imi face semn, eu ii transmit un sarut fluturat si ea imi arata o inima pe geam. Nu stiu unde se duce si ce va face, dar poate nu degeaba a fost nevoie sa schimb traseul planuit. Cu tot sufletul meu vreau sa fie bine.

Nu stiu cine cu cine a vorbit acolo, de fapt.  Dar stiu ca de aniversarea asta n-am fost singuri, ca lumile astea ale noastre s-au atins cumva, intr-un autobuz, intr-o limonada, in niste iubiri mari si un buchet de trandafiri galbeni. 

Brasov #2

Alta fantezie de-a mea a fost sa ma duc la teatru. Nu mai stiu de ce, de mica, mi-a ramas in cap teatrul Sica Alexandrescu, ceva din povestirile bunicilor si din interviurile marilor actori. Si iar ma simteam exclusa dintr-un grup privilegiat, care ii poate aplauda piesele. Nu prea ai timp de teatru in concediu, nu se potrivesc orele si nici biletele. Am cautat cateva zile sa cumpar, gasisem o premiera - comedie, platformele online nu m-au ajutat, am renuntat. Dar n-a renuntat teatrul la mine si m-am pomenit cu un bilet, aterizat in palma mea ca un fluture  poznas. Am cumparat flori pentru frumoasa actrita care m-a "strecurat" printre norocosii avanpremierei. O minune de spectacol. O bomboana de ciocolata, cu o umplutura sofisticata, un pic dulce, un pic amara, decorata ici-colo cu cate un colt de zmeura parfumata, cu cate un colt de lacrima dar si de ras cu buzele agatate de cercei. In jur spectatorii aplaudau din tot sufletul, aici oamenii isi dau voie sa se bucure, nu le e rusine sa strige "bravo". 

Uite asa am mai bifat o extravaganta. 

Brasov#1

 

Am ajuns dupa un drum zapacitor, in prea mult cald si prea putin aer. Cobor din tren si-s uimita ca stiu unde e statia, cum sa cumpar bilete, in ce autobuz sa ma urc, unde sa cobor. Cand eram mica imi imaginam ca cei care stateau fix in locurile "populare", embleme ale orasului, sunt speciali. Nu ma  gandeam la bani, nu stiam cum e cu astea, dar imi ziceam ca tre'sa aiba vreun permis ceva, de pot sa stea in "buricul targului". Imi doream si eu, fara speranta.  Azi stau fix in Piata Sfatului, intr-una din cele mai vechi si misto case. Cadou pentru fetita de 5-8 ani, care a alergat mult si si-a julit genunchii de zeci de ori pe vara. Si m-a pregatit pentru concursuri.

Imi ridic kit-ul de alergare, copiii voluntari sunt atat de draguti ca-mi vine sa-i pup si sa-i dau fiecaruia o ciocolata. Bunatatea iese prin toti porii oamenilor astia si ii face frumosi.  

Sunt fericita ca-s aici. Vacanta de la ganduri grele. 

Venus pentru totdeauna

 

Dragă bunicule,

multe ne-au legat și ne leagă pe noi. Nesfârșitele dimineți în care citeam și coloram împreună, poeziile și poveștile, puii de găină pe care mi-i cumpărai în fiecare an. Serile în care ne uitam la televizor și-mi citeai subtitrările, pesemne de asta te-ai și grăbit să mă înveți să citesc, obosit de atâta: “ ce zice, ce zice?”. Sunt multe care se adună sub lista dorului, dar azi e despre ceva special, mai “al nostru” decât toate. Sunt poveștile tale despre Venus și aventurile acelor bătrâni intimidanți, care veneau să te ia din când în când la întâlnirea cu “veteranii”. Ca-ntr-un dicționar ilustrat, alături de cuvântul ăsta văd un grup de bărbați grizonați, la patru ace, puțin aduși de spate dar cu zâmbete de ștrengari pe obrajii subțiați de vreme. Cât aş fi vrut să vin cu tine la întâlnirile voastre și să fur o secundă din atenția lui Jean Lăpușneanu, Sfera Lazăr sau Andrei Bărbulescu, ca să nu mai zic de Mircea David. Le răspundeam la telefon când te sunau și pe urmă pluteam o zi întreagă, răsfoind cărțile lui Neagu Rădulescu sau ale lui Ioan Chirilă. Cu toții aveați la rever o insignă la care am visat toată viața, un bob negru înnobilat de o stea prețioasă și albă. N-ai putut vedea în ‘85 meciul cu Anglia și făceam drumuri la câte  două - trei  minute, între  patul tău și camera cu televizor, ca să te țin la curent. Îmi doream să marcheze România, sperând că aşa o te ridici și o vii să vezi reluarea. S-a terminat 0 - 0 și pe când îți țineam paiul ca să bei apă, mi-am dat seama că joci un meci greu și că ești gata să fii învins pe teren propriu. Îmi pare rău că n-am știut să am mai bine grijă de amintirile tale. Îmi pare rău că n-am știut să te întreb atunci mai multe. Mi-era rușine să scutur praful de pe mingea de fotbal pe care-o simțeam cum ți se zbate în loc de inimă. Nu-mi amintesc clar ziua în care ai plecat de tot, abia am plâns, nu înțelegeam ce se întâmplă. Știu doar că am vrut să păstrez eu insigna ta și apoi mi-am dat seama că ți-aş lua iubirea cea mare și mi-am dat seama că pentru o aşa comoară trebuie să lupți, s-o câştigi, nu s-o furi. La 100 de ani după cel mai frumos meci al tău se întâmplă o mică minune. Nepoata ta s-a reîntâlnit, pentru tine, cu Venus. Are un tricou cu steaua albă cu opt colțuri, stă pe stadionul cel vechi în care-ți trimitea mingea în poartă și-ți zâmbește. Venus e de-acum puțin și al meu, e din nou al nostru, ți-l aduc în dar, atât cât o să se poată. NU, nu înțeleg și nici nu mă interesează orgoliile sau certurile care întunecă fotbalul de azi. Nu vreau să știu de rușinea unor meciuri trucate, de injurii, de violență, meschinărie și răutăți fără sens. Mă interesează doar ca printre ochiurile porții să-i fac, din când în când, cu mâna portarului meu drag, răsfățatul galeriei de acum 100 de ani. 

In dimineata de dupa

 

Sub picioarele ei ofta, acoperit de inserare, orasul cel nou, in care abia aterizase.

A pornit sa descopere magnolii si stradute inguste, cu surprize in fiecare colt.

Dintr-un magazin cat un degetar si-a cumparat o rochie vintage, cu buline galbene, balerini asortati si cercei lungi, cum nu mai purtase de un deceniu.

Habar n-avea ce o apucase, unde avea sa se imbrace asa, dar ce conta? 

In alt colt a aparut un neon albastru, ademenind-o cu scrisul serpuit la o petrecere “retro”. Asa se simtea si ea, retro. Inauntru se auzea unul din cantecele ei preferate, de pe vremea sarafanelor. A intrat, si desi nu cunostea pe nimeni, s-a simtit de parca tocmai si-a intalnit gasca veche de prieteni. Si-a schimbat taiorul rece si teapan cu rochia abia cumparata si a pasit ca printr-o poarta stelara in alt univers, unul pe care-l cunostea si caruia ii dusese dorul. A dansat toata noaptea singura, scuturandu-si lacrimile din interior, precum caisii de pe strazi isi plang ultimele petale. 

Dimineata, din oglinda o privea un chip uimit, pe care timpul greblase cateva linii subtiri. In spatele ochilor, cu inima stransa de fericire, dansa inca pustoaica ce fusese.

 

mi-e dor de tine

 

asa cum unui hipertensiv 

i-e dor de cafea si de sare,

asa cum galetuselor din plastic verde 

le e dor de mare.

vânt aspru

 

 

      Azi a bătut vântul foarte tare, a trântit fereastra și s-a crapat geamul din dormitor, până sus. Era deja fisurat de un an, tot din cauza unui șoc mecanic. Am comandat atunci o sticlă nouă și mă tot sună geamgiul - când să vin, doamnă? Și eu îl tot amân, din lipsa de curaj. Stau pe marginea patului și mă uit la crăpătura asta și plâng. E fereastra pe care ai pus-o tu, acum foarte mulți ani. Îmi și amintesc ziua, mirosea a primăvară, era soare ca acum. Îmi amintesc și tricoul tău, și cred că și ce am mâncat apoi în ziua aia, era sâmbătă și făcusem ciorbă de perisoare și plăcintă.  Nu-mi vine să dau jos fereastra, am citit undeva că în urma noastră rămân fragmente de atomi din noi, chiar și după multe generații. Stăm într-un praf care ne contine strămoșii.  Dacă acolo, pe fereastra pe care eu vreau s-o înlocuiesc, mai e o urmă din tine? Am dat din casă deja unele obiecte de-al noastre, vechi și stricate. Mi se pare că te ingrop all over again. Bucată cu bucată. M-am plictisit de lupta asta, să ocolesc cu privirea crăpăturile care-s pe afara și pe dinăuntrul meu. Să tot pretind că-s întreagă și că m-am lipit. Am obosit și nu mai găsesc niciun rost în toată această prefacere. 

    Azi a bătut vântul foarte tare și s-a crăpat din nou, mai adânc, inima mea. Și pentru asta nu am geamgiu, nici chit și nici lipici.

Lux și opulență

 

 

E seara aceea din an în care-și verifică averile.

Cântărește în palme fiecare inel, mângâindu-le. Are 37 de mici comori. Aniversările lor.

Își amintește cum le-a primit și vede mâna lui pe degetul ei. Primele-s din metal comun, cele mai multe din argint și la urmă câteva din aur.

Anii și-au pus amprenta doar pe luciu, nu și pe amintiri. La unul singur nu se uită, nu știe cum arată, e ascuns în catifeaua neagră a cutiei.

Adus de curier, în primul iulie de când el n-a mai fost ca să i-l dea personal. 

 

Jurnal, ziua 256

 

Mi-am pus că prostu’ o dorință suflând în tort, de fapt scoțând limba în gând acestei superstiții.

În fiecare an am cerut, fără rezultat, chestii simple, normale.

Acum, brusc, mi-a venit rândul, cu cea mai tâmpită idee.

Când știi că e imposibil, ai curaj să ceri orice. Vacanță de lux, un an în afara sistemului solar.

E frumos aici. Anul lor are 365 de zile, ziua are 256 de zile de-ale noastre. O să vin înapoi să-mi serbez ziua cu stră-strănepoții noștri.

Te iubesc, iartă-mă. Am scris deja asta de 65,536 de ori.

Poveste în lift

 

De un an ne vedem aproape în fiecare luni dimineață, ajungem în același timp și urcăm împreună.

Are ceva cunoscut în privire, cămăși cum n-am mai văzut, impecabile, moderne și vintage totodată.

Glumim, îmi face complimente și flori din hârtie colorată, simt că mă place, aștept zadarnic să-mi ceară telefonul.

Unde stai, întreb mândră că mi-am făcut curaj. La etajul 23, spune tandru și puțin trist.

O să te caut, chicotesc și cobor rușinată. Ușile se închid, eu îngheț, observ acum că sunt doar 19 etaje.

Autoportret

 

    Nu mai e frumoasă. Riduri, ani, oftat prelung, talie cam groasă, ochii tulburați de neliniști și nopți pierdute. Ce-i drept, recunoaște că a fost cam flușturatică. Și că a luat-o cam devreme cu îndrăgosteala. Primul a fost, la nici 11 ani, Superman. Au urmat Han Solo, Indy Jones, Dr. Who, Tony Stark. Aşa că a fost și ea un pic din Lois Lane, Marion sau Leia. Se uită în oglindă și-și aranjează propria capă de luptătoare: numărul prins pe tricoul de semimaraton. De la o vreme aleargă și strânge donații. Cu gândul la Supereroul ei, care a câștigat ani de zile toate luptele, mai puțin una.

Nu te-am văzut de 10 ani (2)

 

Nu te-am văzut de 10 ani (2)

 

Te uiți în ochii mei și nu mai știu câți ani am, unde sunt sau cu ce reguli gramaticale să-mi construiesc frazele. Nu că ți-aș vorbi, mă abțin cu mare grijă, dacă aş deschide gura s-ar năpusti înaintea cuvintelor, lacrimi. Multe și pline de sare, de foc și de rușine. 

Ai în ochi ceva nedefinit, ca adierea unui vânt bun de pe o altă planetă, rătăcit pe umărul dureros al unei însingurate de pe Pământ. Aş da 10 ani din viitor că să pot reveni cu 10 ani în trecut. Dar cine știe dacă mai am 10 ani în viitor? Aşa că-mi dau gândurile, umerii, oasele și inima, genunchii și dansurile, mările și cântecele, toți km dinaintea și din spatele meu… să le ia cineva pe toate, să-mi dea o secundă și-n ea – tu și eu. 

Nu te-am mai văzut de 10 ani

 

Atunci ai promis că orice ar fi, o să găsești o soluție ca să mai vii pe la mine.

Am încercat să te ademenesc cu tot felul de tertipuri: tiramisu, sarmale, plăcinte.

Am slăbit, am învățat spaniolă, am zugrăvit, am schimbat patul și parfumul.

Am făcut prostii, fiind convinsă c-o să mă cerți.

Am avut chiar o aventură cu un motociclist, credeam că măcar din gelozie o să dai un semn. Nimic.

Mă mir, de obicei te ții de cuvânt. De ziua aniversării noastre am pus masa pentru doi și pe spătarul unui scaun, o cămașă de-a ta.

Când ai apărut, am înțeles. Atunci eram de aceeași vârstă. Acum ești cu 10 ani mai tânăr. 

    

nu-i așa?

       În florărie azi, multă lume, multe buchete și parfum, frezii, lalele, zambile, narcise, orhidee, fel de fel de aranjamente sofisticate, agitație. Și desigur, cum am eu noroc la scene de film, brusc în aer se simte ceva, și crește un murmur parcă, se face mai multă lumină și căldură. Că eu aşa zic, într-un fel de neînțeles, băieții care-s îndrăgostiți cu adevărat pentru prima dată emană un “ceva” indescifrabil și inconfundabil. În agitația aia, unic și separat de noi toți și de gândurile noastre mărunte, se învârtea încercând să găsească floarea perfectă, un puști. Un puști de clasa a opta - căci da, vânzătoarea n-a mai rezistat și din spatele ochelarilor și-a părului alb a avut curaj să-l întrebe în ce clasă e. Și dacă Ea e cu el în clasă. Și el a răspuns, cu un curaj de porțelan, curat și delicat cum nu poți să ai decât o singură dată-n viață, când îi cumperi prima oară, prima floare. 

Da. Trandafiri roșii aveți?

       Da, doamna avea și trandafiri roșii și mâini tremurânde și un zâmbet umed în colțul ochilor. Și copilul a cumpărat și a plecat și din toată floraria au zburat după el stoluri de inimi întoarse către prima iubire, către primul mărțisor.

           Mereu mi-e dor de tine dar parcă în martie cel mai mult. Și știm amândoi de ce, nu-i aşa? Cu atât de mult război am venit eu în calea ta și cu atâta pace am plecat. Cu atât de multă tristețe am venit și cu atât de mult zâmbet am plecat, avându-te lângă mine. Și îmi vine să mă cert rău când văd câte am uitat de-atunci … care a fost primul mărțișor pe care mi l-ai dat ?Care a fost primul dans, ce melodie? E cam târziu acum să te-ntreb… Poate am uitat fiindcă nu contează când a început exact, ci contează că nu s-a sfârșit. Căci nu s-a sfârșit, nu-i așa? 

Unele însă sunt amintiri vii. În vitrina sufletului meu, stau înșirate multe, la fel de valoroase. 

De ce-ai mâinile aşa de reci?

Mi-e frig, nu vezi ce ger e?

Ce ger, mă, că doar e martie?! Hai, dă-mi mâna să ți-o încălzesc.

       Mâna mea ține minte buzunarele și gecile tale mari și pufoase, în care îmi găseam adăpostul. Și nu trebuie decât să întind palma dreapta și e martie, lângă mine e iar buzunarul tău, în care nu mi-e niciodată frig și nici frică.

nu s-a sfârșit …nu-i așa?

 

 

self-pity pe paine

   si chiar incepuse bine ziua. cu cafea buna sorbita incet, pe drum catre sala. cu mai putina durere in umar si mai multe repetari la gantere. dar undeva, ceva s-a pierdut... prin lumina rece a salii, accentuandu-mi ridurile si oboseala. printre deciziile proaste ale unora pe care a trebuit sa le comunic altora. undeva, intre rasaritul roz si apusul infrigurat,  m-am pierdut. si am o seara mizerabila de self-pity si ma intorc de colo-colo, fiindu-mi lene si socotind inutila orice incercare de inveselire. nu baie cu spuma, nu dans, nu stepper, nu desenat, nu scris o poveste...no run, no music. am 100 de ani si nimic bun inainte.

apoi cumva mecanic, ma indrept spre bucatarie si corpul face miscarile in timp ce eu imi ascult respiratia si ma mir ca e acolo. 500 faina, 350 apa, 7 drojdie, castronul albastru, aspru de atata folosit. amestec, framant, o picatura de apa obraznica imi uda incheietura mainii si nu stiu daca e lacrima sau doar am transpirat invartind aluatul. asa e iarna, cand seara e lunga si trista, imi vine sa fac paine. si cat sta la dospit, imi fac de lucru si iau canalele de sus in jos si vad Mordor si-l vad pe Ender si patinaj si teleshopping, parada modei, stiri spaniole, desene animate, o slujba de seara, un meci, teatru si concursuri de gatit. a trecut o ora. am gasit un film nou. are il el un magazin de craciun, o fata traznita si draguta, metroul din Londra si pe George Michael. imi place.
a crescut painea, am macar atata energie cat sa-i dau forma de floare si o ascund in cuptor. si miroase in casa a copilarie, a zambet si a curaj. mi-am pus pe jos o patura moale, stau ghemuita si mananc  paine calda cu dulceata de visine. am pornit un rand de beculete uitate afara de la Craciun si plang, pisica se uita ciudat la mine, si mananc paine calda si ma mir iar de vraja asta prin care dintr-un praf ingrat si ieftin, putina apa si caldura se naste ceva atat de bun.

si-amestec, in mine de data asta, praful si apa care sunt eu cu speranta - o maia delicata. stau in mijlocul casei mele ca-ntr-un cuptor in care ard vise si ma-ntreb daca o sa ma salveze cineva la timp sau o sa ma fac scrum de tot.