Nu-mi plac umbrelele

Când plouă vara, mă bucur. Alerg prin bălți, dansez dacă nu mă vede nimeni, am 7 ani si aştept curcubeele. În copilărie ploaia era motiv de bucurie, bunicul meu îmi făcea bărcuțe de hârtie, ieşeam în expediție după melci, salvam furnici de inundaţie, scuturam frunzele cireşului şi țipam la atingerea apei ca sub cel mai năzdravan gâdilat.
Iarna, ploaia pare tristă. Aduce întuneric şi ambuteiaje, oameni-s nervoşi şi curcubeele nu apar pe frig. Dar şi-atunci ea ne spală de fapt praful de pe pantofi şi pe cel din inimi, iar noi habar n-avem câtă nevoie e şi de asta. 

Tu eşti ploaia care cade peste mine în toate anotimpurile. Şi când e rece şi mă tem, şi când e caldă ca o fericire moale de ciocolată. Şi n-o să-mi iau niciodată umbrelă, vreau să te simt şi să trăiesc sub picăturile gândurilor tale, aspre sau  blânde - exact ca viața.