Poveste în lift

 

De un an ne vedem aproape în fiecare luni dimineață, ajungem în același timp și urcăm împreună.

Are ceva cunoscut în privire, cămăși cum n-am mai văzut, impecabile, moderne și vintage totodată.

Glumim, îmi face complimente și flori din hârtie colorată, simt că mă place, aștept zadarnic să-mi ceară telefonul.

Unde stai, întreb mândră că mi-am făcut curaj. La etajul 23, spune tandru și puțin trist.

O să te caut, chicotesc și cobor rușinată. Ușile se închid, eu îngheț, observ acum că sunt doar 19 etaje.

Autoportret

 

    Nu mai e frumoasă. Riduri, ani, oftat prelung, talie cam groasă, ochii tulburați de neliniști și nopți pierdute. Ce-i drept, recunoaște că a fost cam flușturatică. Și că a luat-o cam devreme cu îndrăgosteala. Primul a fost, la nici 11 ani, Superman. Au urmat Han Solo, Indy Jones, Dr. Who, Tony Stark. Aşa că a fost și ea un pic din Lois Lane, Marion sau Leia. Se uită în oglindă și-și aranjează propria capă de luptătoare: numărul prins pe tricoul de semimaraton. De la o vreme aleargă și strânge donații. Cu gândul la Supereroul ei, care a câștigat ani de zile toate luptele, mai puțin una.

Nu te-am văzut de 10 ani (2)

 

Nu te-am văzut de 10 ani (2)

 

Te uiți în ochii mei și nu mai știu câți ani am, unde sunt sau cu ce reguli gramaticale să-mi construiesc frazele. Nu că ți-aș vorbi, mă abțin cu mare grijă, dacă aş deschide gura s-ar năpusti înaintea cuvintelor, lacrimi. Multe și pline de sare, de foc și de rușine. 

Ai în ochi ceva nedefinit, ca adierea unui vânt bun de pe o altă planetă, rătăcit pe umărul dureros al unei însingurate de pe Pământ. Aş da 10 ani din viitor că să pot reveni cu 10 ani în trecut. Dar cine știe dacă mai am 10 ani în viitor? Aşa că-mi dau gândurile, umerii, oasele și inima, genunchii și dansurile, mările și cântecele, toți km dinaintea și din spatele meu… să le ia cineva pe toate, să-mi dea o secundă și-n ea – tu și eu. 

Nu te-am mai văzut de 10 ani

 

Atunci ai promis că orice ar fi, o să găsești o soluție ca să mai vii pe la mine.

Am încercat să te ademenesc cu tot felul de tertipuri: tiramisu, sarmale, plăcinte.

Am slăbit, am învățat spaniolă, am zugrăvit, am schimbat patul și parfumul.

Am făcut prostii, fiind convinsă c-o să mă cerți.

Am avut chiar o aventură cu un motociclist, credeam că măcar din gelozie o să dai un semn. Nimic.

Mă mir, de obicei te ții de cuvânt. De ziua aniversării noastre am pus masa pentru doi și pe spătarul unui scaun, o cămașă de-a ta.

Când ai apărut, am înțeles. Atunci eram de aceeași vârstă. Acum ești cu 10 ani mai tânăr. 

    

nu-i așa?

       În florărie azi, multă lume, multe buchete și parfum, frezii, lalele, zambile, narcise, orhidee, fel de fel de aranjamente sofisticate, agitație. Și desigur, cum am eu noroc la scene de film, brusc în aer se simte ceva, și crește un murmur parcă, se face mai multă lumină și căldură. Că eu aşa zic, într-un fel de neînțeles, băieții care-s îndrăgostiți cu adevărat pentru prima dată emană un “ceva” indescifrabil și inconfundabil. În agitația aia, unic și separat de noi toți și de gândurile noastre mărunte, se învârtea încercând să găsească floarea perfectă, un puști. Un puști de clasa a opta - căci da, vânzătoarea n-a mai rezistat și din spatele ochelarilor și-a părului alb a avut curaj să-l întrebe în ce clasă e. Și dacă Ea e cu el în clasă. Și el a răspuns, cu un curaj de porțelan, curat și delicat cum nu poți să ai decât o singură dată-n viață, când îi cumperi prima oară, prima floare. 

Da. Trandafiri roșii aveți?

       Da, doamna avea și trandafiri roșii și mâini tremurânde și un zâmbet umed în colțul ochilor. Și copilul a cumpărat și a plecat și din toată floraria au zburat după el stoluri de inimi întoarse către prima iubire, către primul mărțisor.

           Mereu mi-e dor de tine dar parcă în martie cel mai mult. Și știm amândoi de ce, nu-i aşa? Cu atât de mult război am venit eu în calea ta și cu atâta pace am plecat. Cu atât de multă tristețe am venit și cu atât de mult zâmbet am plecat, avându-te lângă mine. Și îmi vine să mă cert rău când văd câte am uitat de-atunci … care a fost primul mărțișor pe care mi l-ai dat ?Care a fost primul dans, ce melodie? E cam târziu acum să te-ntreb… Poate am uitat fiindcă nu contează când a început exact, ci contează că nu s-a sfârșit. Căci nu s-a sfârșit, nu-i așa? 

Unele însă sunt amintiri vii. În vitrina sufletului meu, stau înșirate multe, la fel de valoroase. 

De ce-ai mâinile aşa de reci?

Mi-e frig, nu vezi ce ger e?

Ce ger, mă, că doar e martie?! Hai, dă-mi mâna să ți-o încălzesc.

       Mâna mea ține minte buzunarele și gecile tale mari și pufoase, în care îmi găseam adăpostul. Și nu trebuie decât să întind palma dreapta și e martie, lângă mine e iar buzunarul tău, în care nu mi-e niciodată frig și nici frică.

nu s-a sfârșit …nu-i așa?

 

 

self-pity pe paine

   si chiar incepuse bine ziua. cu cafea buna sorbita incet, pe drum catre sala. cu mai putina durere in umar si mai multe repetari la gantere. dar undeva, ceva s-a pierdut... prin lumina rece a salii, accentuandu-mi ridurile si oboseala. printre deciziile proaste ale unora pe care a trebuit sa le comunic altora. undeva, intre rasaritul roz si apusul infrigurat,  m-am pierdut. si am o seara mizerabila de self-pity si ma intorc de colo-colo, fiindu-mi lene si socotind inutila orice incercare de inveselire. nu baie cu spuma, nu dans, nu stepper, nu desenat, nu scris o poveste...no run, no music. am 100 de ani si nimic bun inainte.

apoi cumva mecanic, ma indrept spre bucatarie si corpul face miscarile in timp ce eu imi ascult respiratia si ma mir ca e acolo. 500 faina, 350 apa, 7 drojdie, castronul albastru, aspru de atata folosit. amestec, framant, o picatura de apa obraznica imi uda incheietura mainii si nu stiu daca e lacrima sau doar am transpirat invartind aluatul. asa e iarna, cand seara e lunga si trista, imi vine sa fac paine. si cat sta la dospit, imi fac de lucru si iau canalele de sus in jos si vad Mordor si-l vad pe Ender si patinaj si teleshopping, parada modei, stiri spaniole, desene animate, o slujba de seara, un meci, teatru si concursuri de gatit. a trecut o ora. am gasit un film nou. are il el un magazin de craciun, o fata traznita si draguta, metroul din Londra si pe George Michael. imi place.
a crescut painea, am macar atata energie cat sa-i dau forma de floare si o ascund in cuptor. si miroase in casa a copilarie, a zambet si a curaj. mi-am pus pe jos o patura moale, stau ghemuita si mananc  paine calda cu dulceata de visine. am pornit un rand de beculete uitate afara de la Craciun si plang, pisica se uita ciudat la mine, si mananc paine calda si ma mir iar de vraja asta prin care dintr-un praf ingrat si ieftin, putina apa si caldura se naste ceva atat de bun.

si-amestec, in mine de data asta, praful si apa care sunt eu cu speranta - o maia delicata. stau in mijlocul casei mele ca-ntr-un cuptor in care ard vise si ma-ntreb daca o sa ma salveze cineva la timp sau o sa ma fac scrum de tot. 

Level up

 Acum, spre sfarsit de an, ma gandesc de fapt, ce-i un sfarsit si ce e un an? Cu ce e noaptea asta mai buna sau mai rea, diferita de cea ieri sau de maine? 

O conventie. Un gand agatat intr-un cuier din cer de niste oameni obositi, in cautare de speranta = un buton de restart. Asta ne da revelionul, iluzia unui restart. Desi traiul nostru nu e un joc cu mai multe vieti. E una singura, fara reset. Si poate am luat-o uneori gresit, poate am zabovit prea mult intr-o poiana draguta, unde totusi nu se afla nimic important. Poate am platit prea scump sau n-am avut cu ce plati o potiune, o arma, un vrajitor ... si  alergam  sa adunam puncte, sa trecem la alt nivel.

Noaptea asta are pentru mine exact ce au avut si vor mai avea toate inainte. Dor. Si n-am cum sa fac reset,  dar inchid ochii si mi se pare ca am o rochie lunga si verde, ca ma saruti si dansam amestecati in avalansa de 1 si 0.

E si asta un fel de level up. 

Barcelona, 7 si ceva

Barcelona, 7 si ceva

Aceeasi cafenea. Acum e plina de  alergatori. Nu mai e liniste si nu mai miroase a Craciun. E un zumzet energic, care n-are anotimp dar are ambitii. Cel mai tanar concurent de aici pare sa aiba vreo 12-14 ani, a venit cu tatal. Cele mai in varsta sunt vreo 4 doamne trecute de 60. Se fac ultimele glume, se prind numerele, se bea cafea in viteza. Totul e despre viteza si despre veselie acum. Afara e frig, bate vantul, inca e intuneric. Stam toti aici, asteptand sa treaca vremea si sa ne ducem la start. Am inima mica si un ghem in stomac, abia pot inghiti 3 guri de ceai... Ca intotdeauna. Poate ar trebui sa ma las de treaba asta. Emotiile  ma consuma incredibil de mult. Nu stiu de ce, doar stiu rezultatul, oricum o sa ajung la coada dar oricum voi fi fericita sa ajung si atat. 

 Jean Bouin a fost un alergator extrem de talentat. A luat o medalie de argint la  Olimpiada din 1912, ajungand cu doar cativa pasi in urma castigatorului. Era vazut ca o mare "speranta" a atletismului. A murit luptand in razboi, in 1914, la numai 25 de ani. Din 1920 se organizeaza anual o competitie  ce-i onoreaza numele. Anul aceasta e cursa 101. Si eu am fost la start dar mai ales la finish!

 Barcelona, 9 fara ceva.

In cafenea e liniste, cativa localnici matinali. La o masa retrasa sta un domn batran de peste 80 de ani. Are o haina de piele intoarsa neagra, baston negru cu cap de fildes. Parul grizonat ii pune in valoare tenul inchis iar ochelarii cu rama subtire, aurie, ii incadreaza perfect ochii negri. Camasa alba si cravata cu nod impecabil. Siii...citeste un ziar! E chiar din secolul trecut poza asta, atat de frumoasa si romantica... dar nu-mi permit s-o fac, asa ca o scriu. Si mi-s dragi el si amintirile lui, din vremea in care era tanar si probabil invartea domnisoarele pe degete. Ma intreb cum era aici acum 60 de ani, cand erau oameni, prieteni, iubiri adevarate - nu doar in social media, oare unde isi bea el cafeaua atunci? Imi face bine linistea pe care o are in jur, rasfoind cu placere un ziar adevarat. Imi face bine ca aici miroase a cafea buna si a scortisoara, a vacanta de Craciun; pe langa oamenii astia timpul trece relaxat, nu-i grabeste, ii alinta si-i face sa rada printre clinchete de lingurite si cesti parfumate. After all...

o pasiune mortala

imi place s-alerg. si am un maraton in fiecare zi.

 

trec linia de sosire uneori in picioare, alteori in genunchii sufletului, cateodata purtata pe brate de altii. imi tin in maini, ca pe-o medalie vie, palpitand, inima. pentru ca sper mereu sa te gasesc dincolo de linia de sosire, ca sa mi-o pui tu inapoi in piept, ca pe orice medalie pe care am castigat-o la fiecare amarat de cros. e chiar atat de greu??? in fond eu fac toata treaba, zi de zi. am nevoie doar de cateva secunde cu tine, de mana ta pe inima mea.

cer chiar atat de mult??

e chiar atat de greu?

atat de greu.

mi-e greu.

greu.