1984

  În  oale fierbe ceva și miroase a iasomie și a vești bune, a portocale și a răsărit de soare, a Crăciun și a ghiozdan de copil în clasa întâi, a poteci de munte și a prăjitura bunicii.

    Aripi albe amestecă, adăugând frânturi de zăpadă, zâmbet și iubire. Se formează încet gânduri line care umbresc pereții și apare un pui, strigându-și părintii. Undeva pe Pământ, doi oameni murmură, descoperind o altfel de dragoste: E bine? E cam mic dar nu contează, e sănătos, îl luăm acasă în 2 zile. Cât are? 1984 de grame.

Cine e Doru?

 El si ea, tineri si veseli, fugiti de la un ultim curs de matematici speciale, ca sa se tina de maini intr-un parc special. La un colt de alee, o tiganca batrana dar frumoasa, tulburatoare chiar, cu parul alb strans sub basmaua inflorata. 

-Hai sa-ti ghicesc, ghioceaua mea, sa-ti zica baba de noroc, de dragoste si de foc.
Au depasit-o cu un fior in palme dar el s-a intors deodata zicand:
- Hai sa ne spuna!
Ea n-a vrut, tremura si ii era frig de parca venise ianuarie in iulie.
- Nu, nu, nu...atat putea sa spuna, tragandu-se inapoi ca un copil mic in fata injectiei. Dar baba zambea, ademenindu-i, conducandu-le parca gesturile.
- Hai frumosilor, ca se vede iubire mare, hai la baba sa va dezlege viitorul.
- Ce, ti-e frica de ce-o sa spuna, te pomenesti ca aflam c-o sa ma inseli cu altul ... glumi el, deloc serios.

-Tot impreuna o sa fiti... da' tu fata, nu stiu ce-ai, te tot te vad pe-o banca...flori multe, e soare si e frumos da' tu nu prea te bucuri... stai acolo si langa tine e... Doru! Baba s-a mai uitat in ochii ei apoi s-a dat in spate, impleticindu-se, refuzand banii si zicand incet: lasa maica, lasa...

Si-mpreuna au fost, cu iubirea aia buna si calma, fara incruntari si minciuni, fara griji si certuri stupide. El o mai tachina, intreband-o unde-i Doru, amenintand ca-i va da un pumn cand o sa-l vada. Si radeau fara griji, caci stiau amandoi ca nimeni, niciodata n-avea sa-ncapa intre ei.

Acum sta pe-o banca verde, vopsita de curand. In jur e liniste, sunt flori, iarba si albine. Toata viata se temuse de gaze si insecte, acum nu le mai baga in seama. Cu mana stransa pe inelarul stang, pipaie aurul verighetei insingurate si vorbeste in gand:
-Uite, prostule, ca asa e pana la urma. Sunt eu, pe-o banca. Cu dorul. Cu dorul asta o sa raman. Pe asta nu esti gelos? Nu vrei sa-i dai un pumn lui doru' asta?    

Era mai bine inainte?

 Si-au dat seama ca se intalneau aproape zilnic, in acelasi colt de strada. Ea se ducea sa isi ia cafea, el astepta un tramvai. Doar ochii li se vedeau de peste masti, asa ca doar ochii se salutau si isi zambeau. Au trecut asa vreo 2 luni de iarna, pana in ziua in care el si-a facut curaj sa o invite la o cafea. Candva, cand s-o termina pandemia si vor avea voie sa stea alaturi pe scaune. Era ziua in care ea aparuse avand in maini o cutie cu gogosi. Si a spus da. Era ziua in care el purta o masca deosebita, cu logo Superman. Si i-a luat numarul de telefon. 

S-au vazut in primavara. Au baut cafeaua cu noduri. El avea mustata si buza de jos cam groasa. Ea avea pistrui si cercei cam lungi. Ea aflase ca lui nu-i place deloc Superman, dar in ziua aceea isi ratacise masca medicala si isi cumparase una la intamplare din primul chiosc. El aflase ca ei nu-i plac gogosile, dar in ziua aceea avea de platit un pariu pierdut.

Era mai bine inainte? a intrebat ea dezamagita, speriata, nervoasa si umilita. El a dat din umeri, a deschis usa taxi-ului si a lasat-o sa plece fara un cuvant. Tarziu in noaptea aceea i-a raspuns totusi. 

Inainte este maine. Si poate va fi bine. Inapoi era o aparenta care n-a fost buna. Incercam?

Intr-o bucatarie din viitor, doi batranei pun gogosi la copt. El are mustata si tricou cu Superman. E 1 martie si ea a primit o pereche de cercei subtiri si lungi.

Trei lucruri

 Stăteau amândoi în bucatarie, ignorând farfuria cu prăjituri.

- Și doar ți-am zis să nu o lași singură!  Acum ce face, plânge?
- Nu, a zis că nu plânge. Că mi se pare mie, că nu sunt lacrimi, a zis că e un fel de dezinfectant, are nevoie că are o tăietură. Poate s-a tăiat când ne-a făcut plăcinta asta, nu crezi?
Băiatul nu credea, dar n-a mai spus nimic, sora lui era prea mică și nu putea să înțeleagă.
- Eu zic să îi ducem niște leucoplast, rivanol și ciocolată.
- De ce? - Când eram mici și ne loveam, tata ne punea mereu rivanol, leucoplast și ne dădea ciocolată.

Băiatul fu de acord, deși știa că rana o făcuse capacul sicriului închis peste chipul tatălui lor. Leucoplastul și rivanolul n-aveau s-ajute, dar ciocolata și dragostea lor, probabil.

Unde duce scara asta?

 

Bunicu' făcuse scara într-o vacanță.

Ea îl ajutase la vopsit, fiecare treaptă în altă culoare și pe margini fluturi.

Primavara urcau pe casă, Bunicu' repara coșul, vopsea acoperișul, ea mânca cireșele direct din mâna pomilor. Râdeau mult și era soare. 

Într-un an a pornit în sus fără el.

- Bunicule, nu pot singură, tremur.

- N-avea frică, eu sunt aici, ţin pentru tine scara asta colorată.

2+2 = 5

      Bătrânica e slabă și corpul îi tremură ușor, totuși parul alb îi dă un aer de zână. Stă în capătul raionului cu lactate și încearcă să vorbească oamenilor grăbiți, care împing coșuri mari. 

      Te roagă mamaia, zice ea în sfarsit, adu-mi și mie două iaurturi, cele mai ieftine. Că eu intru acolo degeaba, nu văd să citesc și mai e și frig între frigiderele alea. Îmi aduci, mamaie? 

      Fata care s-a oprit lângă ea are un laptop într-o geantă roșie, ca o inimă. Are și șosete verzi în balerinii galbeni, noroc că mamaie n-o vede prea bine, s-o certe. Se-ntoarce ca un fulger, cu câteva cutii. 

      Uite mamaie aici, am găsit o oferta 2 + 2 gratis. Da’ lasă-mă să ți le plătesc eu, bine? 

      Mamaie pleacă avand 2+2 iaurturi și o nepoată de-mprumut, căreia să-i spună povești și să-i facă dulceață de trandafiri.

cu B in loc de M

 

stiam ca nu-mi place faptul ca din cauza pandemiei casa mea a capatat tot felul de alte roluri. birou, sala de gimnastica, sala de dans, sala de asteptare la medic, clasa de cursuri, biserica, restaurant etc. 

 poate ca le-as fi trecut pe toate mai usor, dar cred ca ziua de azi, fix aceste minute - au pus capac. nu stiu ce simt si nu cred ca voi sti vreodata sa explic si sa mai pozitionez corect, logic si normal in ceea ce se petrece azi acum. incepe o noua etapa in viata mea mea, in care m din mama se transforma incet in b, din baba.

in cateva zile e aniversarea baiatului meu. copilul meu, partenerul de joaca si de dus la film, partenerul de discutii filozofice si teologice, bucuria totala a vietii mele. 

care e camera cea mai draga din casa? e camera in care acum 24 de ani l-am adus in brate si in care am dormit chinuita sute de nopti, ca sa-l tin de mana, in care i-am citit mii de povesti inca dinainte sa se nasca. locul in care am facut sute de figurine lego, in care am indesat munti de jucarii, care i-a primit, cu usa deschisa si baloane pe peretii, prietenii la atatea petreceri. camera in care am invatat amandoi la treapta si la bac, camera pe peretii careia scria poezii si pe ferestrele careia si-a pictat formulele "in chineza chimiei", camera in care am stat atatea seri formidabile toti trei si-o pisica.

acum, la biroul clasei I, sta un barbat in camasa, cuplat pe zoom la primul interviu de angajare. si eu sunt dincoace, sunt mandra si tulburata, speriata si uimita sa ii aud vocea care da detalii despre el si parca nici nu recunosc despre cine e vorba ... si ma bucur ca intr-un fel se intampla acolo - probabil peretii si fereastra merita si ele sa vada acest spectacol ... si ma intreb unde o sa fie locul meu de-acum incolo si ce-o sa fac daca atunci cand mama va fi doar baba. 

amestecate, de maine si de ieri

1. cand eram foarte mica, mi se parea ca doamnele alea care vand lumanari si fac curat in biserica sunt ceva special. era clar ca nu poate oricine asta si ca e mare cinste sa stai pe acolo sa dai cu matura... credeam chiar ca se da vreun examen sau e cine stie ce procedura complexa ca sa fie acceptate. uite ca acum, in marea zi de vineri inainte de Paste, am fost si eu chemata sa ajut la curatenie. m-am cocotat pe scara ( alta bucurie din copilarie) si am lustruit 5 ferestre uriase - tot avand senzatia ca imi lustruiesc ferestrele sufletului si gandurile si ochii ... mitul copilariei a cazut un pic, se pare ca oricine se poate duce sa mature in biserica, ca doar daca m-au primit pana si pe mine...

2. dupa foarte multe zile cu mult frig, intuneric si ploaie rece, a iesit soarele. o tanara mama isi scoate in sfarsit pantofii usori si colorati, de vara, si ii pune la usa, ca sa ii aiba pentru a doua zi. baiatul ei ii explica cu blandete, avand grija sa nu o dezamageasca prea tare: “mama, nu iti mai pregati atat pantofii, vine iepurasul, nu mos nicolae”.

 
3. stau la semafor, langa mine o gasca de vreo 4 tineri pe role, veseli sub soarele din prima zi de mai. langa noi opreste o masina mare, neagra, prin ferestrele deschise se aude o semi-manea greceasca, foarte ritmata si oarecum senzuala. strada vibreaza la propriu, soferul fumeaza, cred ca zgomotul se aude in tot cartierul. baiatul de langa mine urla ca sa il auda prietenii: “bai, da’ cum nu se scoala ala din spate sa ii zica sa dea mai incet?”. toti rad, ma uit si eu mai atenta. e un dric deluxe.

4. marti am fost solo-turist in orasul meu, am insirat 12km printre flori, lacuri si pesti de aur. am baut cafea si am citit mult, asezata pe o bancuta vecina cu sute de lalele; am adus cu mine o floare de cires japonez care cazuse din pomul dantelat, ireal de frumos. am venit acasa ca la hotel si am adormit in pijamaua cu printese, pe care mi-am cumparat-o special pentru excursia la praga. si sigur ca am mai vazut un pic din music and lyrics. mi-e dor de vremea in care cantam pop, goes my heart. si de tine.

 e saptamana mare, cu dor de copilarie, de zambile si de narcise parfumate, asteptand cuminti drumul catre biserica. 

mi-e dor de agitatia si graba din mainile bunicii, de aburul dulce de chec cu nuca, de protestul ascutit al gainilor dezmostenite de ouale calde din cuibar. saptamana mare din copilaria mea era de o seriozitate naiva, o gravitate complice, sora cu zambetul din " o sa fie bine". uneori era frig, de multe ori vant, rar de tot soare. la pranz aveam cartofi prajiti si zacusca, salata si ceapa verde, tineam post vreo 2-3 zile, cu teama, speranta si bucurie. atunci ma culca bunicu' spunand aceeasi poveste, povestea din evanghelii, de la nasterea din iarna pana la renasterea din primavara.

mi-e dor de seara prohodului, cand asteptam de mana cu bunica, in lumina nepamanteana a zecilor de lumanari, sa iau o floare sfintita din mormanul de langa crucea sub care se tinea cea mai trista slujba a anului. la final era asa ca un fel de loto-cu-flori, nu stiam ce-o sa-mi "pice", ar fi fost bine orice desi visam mereu la ceva parfumat - liliac sau narcise. convertirea mea la rugaciune si credinta au facut-o ei: bunicul si mam"mare, punand fara sa stie pansamentul potrivit peste rana fricii nascuta din dragoste. prima frica a mea - si ultima - e despartirea de cei dragi. frica de moartea lor, de ramanerea mea aici in urma, fara mainile ocrotitoare - si am fost binecuvantata cu multe maini bune, uneori mai aspre, de multe ori dragastoase, maini fara de care n-as fi azi aici.
n-aveam nici 5 ani si nu stiam mare lucru din treburile bisericesti, dar incepusem sa simt ceva cand vedeam imaginea barbatului tanar, imbracat in albastru, privind peste un oras de la poalele muntelui. era barbatul de care ma rugam aproape instinctiv cand banuiam ca se intamplau lucruri complicate, greu de rezolvat. fara sa ma-nvete cineva anume, vorbeam in gand si il rugam sa se faca bine bunicu' cand era in spital, il rugam sa se-mpace mama si tata cand se ciondaneau si-l rugam sa ii dea bunicii putere si curaj sa inghita pastilele alea mari pe care le lua uneori seara, cand o durea rau spatele. apoi l-am rugat pentru un frate sau o sora, l-am rugat pentru nota 10 la romana... dar si sa ma duc la concertul lui m. jackson sau sa castige romania cate-un meci nebun de fotbal. am crescut rugandu-l nimicuri mai mici si mai mari...uneori frivolitati sau inutilitati...dar dincolo de toate l-am rugat sa aiba grija de toti ai mei. cu copilarie si naivitate, cu disperare si cu repros, cu nevoia sa stiu ca e acolo si ca o sa ma auda.
m-a auzit si mi-a intins mana, mai mult decat mi s-ar fi cuvenit.

mi-e dor de copilarie, de ciresii infloriti, de bunici si de parintii mei tineri, de copilul meu cand era mic, de barbatul meu, de tezele de romana, de cartile citite in curte, pe banca sub brad, de dulceata de gutui, de trandafirii roz, infloriti pentru coronita mea "de premiu". mi-e dor de toti pe care i-am iubit in trecut dar ii astept in viitor, mi-e dor de primaverile calme si curate dar le astept in viitor.

in noaptea asta, lumina din mainile mele o sa teasa o punte de aur si de caldura si timpul n-o sa mai fie decat un cuvant fara sens. pentru ca in noaptea asta o sa-mi amintesc ce uit de prea multe ori - ca dragostea trece peste timp, peste singuratate, peste frica si peste intuneric.

 

Ma uit in oglinda, arat ca la 90 de ani, stiu ca-s batrana dar nici asa, off. Pun putin ulei hidratant pe par, crema cu eucalypt si mentol pe genunchi, picaturile colir in ochi .. hai in pat.

Perna stropita cu un puf de lavanda si zdrong, poc, bum … usa de perete, ala micu’ se strecoara langa mine, are picioarele reci si cere o poveste. Da’ una noua. Si nu scurta.

 Toc-toc, iar.

-Sa nu stati tarziu, ca Maika are maine o zi grea.

-De ce glea, mami?

Are cinci ani si uneori nu-l spune bine pe R.

-Stii ca dimineata vine primarul, televiziunea …ti-am explicat, mami.

Ala micu’ se intoarce spre mine si  se preface panicat.

-Pai maine e zi de alelgat.

Macar atat l-am invata si eu. Sa citeasca si sa alergam, o zi da - una nu.

- O sa alergam, ii spun. O luam pe drumul scurt si o sa ne astepte dom’ primar un pic, ca nu l-am chemat eu.

- Da’ e ziua ta maine?

- Mhm, mda.

Incep sa spun povestea. Tine minte tot, chiar trebuie sa fie ceva original. Isi lasa capul moale, aproape a adormit… dar nu!

- Cati ani ai tu maine, Maika?

- 101.

- Bine. Hai, mai zi povestea aia.

                                                                         Si zic. Noua si nu scurta, ca orice zi din viata.