Stăteau amândoi în bucatarie, ignorând farfuria cu prăjituri.
- Și doar ți-am zis să nu o lași singură! Acum ce face, plânge?
- Nu, a zis că nu plânge. Că mi se pare mie, că nu sunt lacrimi, a zis că e un fel de dezinfectant, are nevoie că are o tăietură. Poate s-a tăiat când ne-a făcut plăcinta asta, nu crezi?
Băiatul nu credea, dar n-a mai spus nimic, sora lui era prea mică și nu putea să înțeleagă.
- Eu zic să îi ducem niște leucoplast, rivanol și ciocolată.
- De ce? - Când eram mici și ne loveam, tata ne punea mereu rivanol, leucoplast și ne dădea ciocolată.
- Nu, a zis că nu plânge. Că mi se pare mie, că nu sunt lacrimi, a zis că e un fel de dezinfectant, are nevoie că are o tăietură. Poate s-a tăiat când ne-a făcut plăcinta asta, nu crezi?
Băiatul nu credea, dar n-a mai spus nimic, sora lui era prea mică și nu putea să înțeleagă.
- Eu zic să îi ducem niște leucoplast, rivanol și ciocolată.
- De ce? - Când eram mici și ne loveam, tata ne punea mereu rivanol, leucoplast și ne dădea ciocolată.
Băiatul fu de acord, deși știa că rana o făcuse capacul sicriului închis peste chipul tatălui lor. Leucoplastul și rivanolul n-aveau s-ajute, dar
ciocolata și dragostea
lor, probabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu