puzzle sau ce?

  de multe ori nu urc cu  liftul pana la etajul unde lucrez, pentru ca e prea sus si lifturile merg rar asa de departe. decat sa-l astept pe ala care se duce fix unde am eu treaba, prefer sa iau unul care déjà a venit si sa mai urc 2-3 etaje pe scari. nu mi se pare gresit si nici macar excentric, nu fac rau absolut nimanui si totusi de fiecare data cand cineva aude asta, ma priveste cu un fel de uimire si compasiune « vaaai , dar nu m-am gandit la asa ceva niciodata … si mergi pe scari 2 etaje … ? » se uita la mine intr-un fel graitor, de parca m-ar intreba daca-s normala la cap. uneori mi-e si rusine sa mai spun care-i situatia; uneori inventez cate o scuza tampita cand cobor in alta parte. dar de fiecare data ma intreb cine a stabilit regula asta, ca daca lucrez la etajul 10 trebuie sa merg cu liftul pana la etajul 10 ?  

  de unde porneste greseala asta care ne complica vietile si cine ne invata sa gandim in felul asta prost? de ce nu stim sa facem altceva decat sa ne comparam unii cu altii si cu niste norme. ne dorim sa « ne potrivim »  in niste sabloane. parintii  isi indeamna copilul sa citeasca mai multe carti decat colegul de banca, sa ia o nota mai mare la mate decat vecinul sau sa stie mai multe poezii decat « a lu’ Popescu de la conta ». apoi ca adulti ne dorim pantofi mai multi decat colega, o masina – model mai nou decat a vecinului, o nevasta mai sexi decat a prietenului, niste vacante mai scumpe decat ….o casa mai mare decat … si in general o viata mai  fericita decat …decat…decat ? mai rau e ca nici prin cap nu ne trece ca de fapt ne antrenam – pe noi si pe copiii nostri – sa ne ucidem visele si sa fim niste piese de puzzle. mari sau mici, taiate cu grija sau grosolan, dintr-un carton tare si lucios sau dintr-o foaie subtire si uzata… colorati sau alb-negru, dar tot piese de puzzle suntem. si daca nu ne potrivim, la un moment dat cineva ne arunca si gata.  

  acum partea optimista ar fi ca acolo, la groapa de gunoi se intalnesc toti « nepotrivitii » lumii, care pana la urma s-ar putea sa gaseasca niste solutii ingenioase si simple pentru un nou tip de potrivire, pentru un model nou de fericire. fericirea care chiar daca e altfel, nu inseamna ca e mai mica sau mai putin valoroasa. 

ramas bun

eu plang  cu lacrimi si el cu frunze, miscam amandoi aerul din alveolele pulmonare si aerul din crapaturile zidurilor. eu imi privesc mainile din care lipsesc ganduri si el isi priveste crengile din care lipsesc frunze.

in ultima noapte de toamna, nucile isi rostogolesc amintirile si vantul despartirilor arunca umbre violet peste seri calde, peste inimi indragostite si cantece regasite; peste tot se vede, lucind ca un strigoi, doar zero din termometre.

pana la primavara viitoare, ramas bun ciresilor si teilor, gutuilor si gandurilor.

mai mult de trei zile

dragostea nu e atunci cand e usor si vesel, soare si vacanta. atunci e numai o relaxare care seamana cu starea de bine a cimpanzeilor care au mancat banane coapte, nu le e prea cald si nu e niciun leu sa-i atace.

dragostea nu-i atunci cand trupurile se confunda si isi storc unul altuia rasuflarea, gandurile si cererile. atunci e numai o furtuna de compusi chimici care mai devreme sau mai tarziu se neutralizeaza, se evapora sau iau foc, explodeaza si nu mai ramane nimic in urma.

dragostea e atunci cand cineva te duce de mana pana traversezi un pod, cand te tine de frunte in noptile cu febra si cu frig, cand te contrazice doar ca sa-ti dea posibilitatea sa tipi si sa te eliberezi de prea multe apasari nemeritate, cand baga in palarie o dezamagire si scoate un suras, cand pleaca sau vine exact la timp, cand nu judeca ci gandeste, cand rabdarea e mare si pretentiile mici.
cand te cauta in gand, daca ii inchizi telefonul. 

dragostea e cand minunile tin mai mult de trei zile.

   

  in urma gandurilor tale, toamnă, se-aduna norii. siroaie lungi, prea adanci, inspaimantand drumurile si vrabiile. povesti si nu vesti se scriu in fumul frunzelor. nu liniste, ci necuvinte. nu pustiu, ci nelume. nu teama, ci necuraj. in urma ta, toamna, inimi mototolite si un cos de gunoi urias.

sau, sau..?

nu ma pot decide daca si pentru ce sa dau timpul inapoi, inainte sau sa-l tin pe loc. 

Inapoi

pentru aselenizarea la care nu am fost martora.

pentru povestile pe care nu le-am citit, fiindca nu le-am gasit cand trebuia ( ca « omul din luna » ).

pentru prajiturile pe care nu le-am facut si pentru cele pe care le-am gresit.
pentru robotii de lego pe care i-am pierdut.

pentru rochiile pe care nu le-am imbracat de teama ca-s prea indraznete.

Inainte

pentru amartizare.

pentru povestile pe care o sa le citim nepotilor si altor copii.

pentru prajiturile pe care le voi face si le voi gresi.

pentru tricourile de alergare pe care le voi imbraca fara teama, dar cu emotie.

Pe loc

pentru seara care poarta “centura lui orion” si pentru cea in care am descoperit arbustul mare "scumpie", pentru dimineata cu Venus agatat la coltul ferestrei si la coltul inimii. pentru "the big hug."

cliseul "fericire"

  Ce-am gresit si cand ? Ce-am invatat si am uitat ? Ce-am iubit si nu trebuia ? Ce-am asteptat si am sperat fara rost ? Ce-am mancat si nu am impartit cu altii ? Ce-am vorbit cand trebuia sa fie liniste ? Unde am stat cand trebuia sa alerg  si de ce m-am grabit cand trebuia sa stau ? De ce-am privit in soare fara ochelari de eclipsa, de ce mi-am pus mainile in foc fara manusi si de ce m-am aruncat in mare stiind ca nu pot sa inot? Cautam fericirea. 

Fericirea nu exista, probabil numai drumul in cautarea ei. De la prima la ultima suflare, mergem pe drumul asta, de multe ori orbecaind in intuneric sau in prea multa lumina. Ciocanim la usi mari sau mici, frumos desenate sau periculoase ca gaurile de scorburi. Uneori intram ca sa iesim prin alta parte, alteori doar tragem cu ochiul – si mergem inainte. Drumul se transforma, dintr-o carare cu iarba simpla in autostrazi nebune, fierbinti , asfaltate de multe ori cu renuntari sau amanari superficiale. Cautam recunoastere, respect, dragoste sau numai sex, un scaun confortabil, masina timpului sau munti de bani dar nu gasim o sacosa suficient de mare in care sa incapa toate. Cand incepem sa ne dam seama ca ne doare spatele de atatea bagaje carate, cand ne dam seama ca drumul din fata devine accidentat sau pustiu, am vrea sa ne oprim, sa aruncam balastul si sa ne punem niste pantofi simpli de alergare, sa ne luam de maini si sa facem 5 km de cardio training, pe o carare cu iarba simpla dar ce sa vezi ... nu ne mai gasim palmele, iarba nu mai creste pentru ca noi am uitat sa o udam si in general suntem singuri, apatici si langa noi e numai un pitic neamt pe nume Alzheimer, care nu ne lasa sa ne amintim cine suntem si mai ales unde ne ducem.

DEX

JUDECÁ vb.   a comanda, a condamna, a decide, a dispune, a da o sentință

JUDECÁ vb.   a chibzui, a (se) gândi, a socoti 

Cum sa stii ce-i aia “prea tarziu” daca nu ai fost macar o singura data intr-un loc “prea devreme”? Cum sa spui daca o prajitura e buna sau nu, fara sa o gusti macar o singura data ? Cum sa stii daca marea e adanca, daca nu te-ai scufundat macar o data? Cum sa stii care e culoarea rosie daca vezi viata numai in alb si negru? Cum sa stii daca iasomia miroase frumos daca ai trait numai in orase fara gradini? Cum sa stii daca o iubesti daca nu n-ai tinut-o niciodata de mana? 

Cum poti sa judeci ceva ce nu cunosti?

Zilele astea toata lumea judeca. Pacat ca nimeni nu mai gandeste. 

   Nici nu stim cat de groasa sau periculos de subtire este pojghita care ne acopera inima si nici ce ascunde ea. Daca e ca gheata de peste rauri, sau ca foita de tigara sau ca panza de sac. Ce colcaie sub ea, daca-s pestisori de aur sau rechini in grote negre, daca umbla sirene sau ingeri. Nu stim nimic despre inimi si credem in naivitatea noastra de oameni cazuti, ca un EKG sau vreo angiografie ne vor arata. Habar n-avem cu ce functioneaza inimile, ce le strica si nici ce le tine in viata, uneori impotriva tuturor previziunilor. 

Habar n-avem ca uneori, doar bucuria limpede a unei iubiri e destul de luminoasa ca sa porneasca din nou miscarile unui pumn de muschi si sange, care a vrut sa odihneasca un pic prea mult.

o caramida de 5,6 km

cu gandul la alte dimineti si la una din caramizile de la viitorul spital al copiilor, pe care am cumparat-o eu azi.
alerg pentru spitalul copiilor. spitalul in care mos craciun va veni cu adevarat si din care se va iesi zambind.

www.1leu.org

Italia

 

ies din birou sa imi cumpar o sticla cu apa. in fata magazinului e o fetita rusinoasa, simpla, curata, cu trandafiri pe tricou si in obraji. mormaie ceva, e clar ca cere una-alta, dar nu o face din toata inima deci... niciun rezultat.

 

eu: uite ce e, mie nu imi place sa dau bani copiilor, dar iti cumpar orice vrei tu din magazin.
ea, complet uimita si nehotarata: orice vreti, e bine.
eu: pai asta e, ca eu vreau ce vrei tu.
ea: pot sa vin si eu inauntru? aici e cald si inauntru e racoare.

 

ii spun ca da, ea zambeste si se apuca de mana mea cu mana ei mica, cu sufletul ei singur si trist de sufletul meu ratacit....si eu ametesc, ma topesc de tot in mijlocul orasului, in mijlocul celor 43°C; noroc ca-s agatata de degetele unui copil de 6 ani...

imi iau apa si o chifla neagra integrala. o intreb ce vrea, bomboane, ciocolata, sucuri, guma de mestecat...prostii copilaresti. imi cere apa si vrea o sticla ca a mea. mai vrea nectarine, un covrig, iaurt cu fructe si un pliculet cu mancare pentru catei. ii arat danone cu fructe special pentru copii si intreb daca vrea. vocea ei este foarte mica in frigiderul mare, plin cu iaurturi si amintiri: "da, din asta mancam cand venea mama la mine". intreb ca o proasta, fiindu-mi instant frica de raspuns - unde e mama ei. si vad cum ploile se aduna in cerul din ochii ei. Italia. si nu a venit de anul trecut. si bunica e bolnava. si nu au bani. si mama nu poate sa vina mai repede. si ea e singura cu bunica si catelul ei. i-as cumpara tot magazinul, dar ea nu mai vrea nimic din ce as putea eu sa ii ofer. caci nu pot sa ii cumpar o zi linistita cu mama ei.

 

iesim, ii dau sacosa, o mangai pe cap, ii spun sa fie curajoasa, ca o sa fie bine. imi spune multumesc, saru-mana tanti. eu raman in urma, fara lacrimi si fara ganduri. o strig, o intreb in sfarsit cum o cheama. Ana.

 

La revedere, Ana!