intr-o miercuri

azi am trecut prin vreo trei anotimpuri.

dimineata ploua si batea vantul a noiembrie nervos, parasit de culoare si de chef de viata.

spre pranz a iesit soarele, de parca era un martie nazuros, ar fi vrut sa zambeasca dar nu-i venea, ca parca il mai apasa un nor intr-un colt de palarie. pe strada era lumina aceea de apus de aur si-n ea se scaldau bunici cu copii si trotienete, parinti cu carucioare si masti pe fata, tineri fugind cu ghiozdane in spate - de unde sa vina, ca scolile sunt inchise???
am iesit si eu, ca dintr-o inchisoare amara, de plumb. am uitat ca pot sa merg, ca pot sa ma mai uit in sus, dupa vise. am uitat ce inseamna sa tragi aer in piept si sa zambesti, ca toanta, fiindca e soare si atat. mi-am asortat tricoul cu o masca noua, cu floricele portocalii, nu stiu de ce mi-am dat cu ruj insa, dar na, gesturile mecanice raman, fara logica. am umblat 30 de minute pe strazi laturalnice si ma gandeam ca sunt intr-o misiune secreta si ma feresc de urmaritori.

cand a venit seara si am inchis fisierele de la birou, m-am relaxat facand o  paine mica; langa ea am strecurat in cuptor  si 3 sarmale care dormeau in congelator de asta iarna, asa ca in final a venit si craciunul. bonus, am aprins si cateva artificii din alea de pe vremuri, de atmosfera. si mi-a venit sa dansez ca atunci cand aveam 19 ani si mi-am pus pantofii rosii cu toc si o fusta larga de voal si am dat muzica tare. era sa calc pisica de trei ori, deh, la vals e nevoie de loc, ce sa faci intr-o sufragerie transformata pe jumatate in office? sa-ti zic drept, mi-am pus si un pahar cu vin, am inchis lumina si am pus becurile alea vechi ca de discoteca, ele se invarteau pe tavan, eu pe parchet si m-am gandit ca poate nu o sa ma lasi sa dansez singura, canta kim wilde si  ...

sa nu ma uiti. eu repet cuminte valsul 1-2-3 si jive si ce mai zici.
visez ca o sa mai dansam candva. de preferat la paris. stiu, visez.
dar ce sa faca si omul in carantina, dupa 12 ore de excel? asteapta vara si viseaza cu ochii la luna.