intr-o miercuri

azi am trecut prin vreo trei anotimpuri.

dimineata ploua si batea vantul a noiembrie nervos, parasit de culoare si de chef de viata.

spre pranz a iesit soarele, de parca era un martie nazuros, ar fi vrut sa zambeasca dar nu-i venea, ca parca il mai apasa un nor intr-un colt de palarie. pe strada era lumina aceea de apus de aur si-n ea se scaldau bunici cu copii si trotienete, parinti cu carucioare si masti pe fata, tineri fugind cu ghiozdane in spate - de unde sa vina, ca scolile sunt inchise???
am iesit si eu, ca dintr-o inchisoare amara, de plumb. am uitat ca pot sa merg, ca pot sa ma mai uit in sus, dupa vise. am uitat ce inseamna sa tragi aer in piept si sa zambesti, ca toanta, fiindca e soare si atat. mi-am asortat tricoul cu o masca noua, cu floricele portocalii, nu stiu de ce mi-am dat cu ruj insa, dar na, gesturile mecanice raman, fara logica. am umblat 30 de minute pe strazi laturalnice si ma gandeam ca sunt intr-o misiune secreta si ma feresc de urmaritori.

cand a venit seara si am inchis fisierele de la birou, m-am relaxat facand o  paine mica; langa ea am strecurat in cuptor  si 3 sarmale care dormeau in congelator de asta iarna, asa ca in final a venit si craciunul. bonus, am aprins si cateva artificii din alea de pe vremuri, de atmosfera. si mi-a venit sa dansez ca atunci cand aveam 19 ani si mi-am pus pantofii rosii cu toc si o fusta larga de voal si am dat muzica tare. era sa calc pisica de trei ori, deh, la vals e nevoie de loc, ce sa faci intr-o sufragerie transformata pe jumatate in office? sa-ti zic drept, mi-am pus si un pahar cu vin, am inchis lumina si am pus becurile alea vechi ca de discoteca, ele se invarteau pe tavan, eu pe parchet si m-am gandit ca poate nu o sa ma lasi sa dansez singura, canta kim wilde si  ...

sa nu ma uiti. eu repet cuminte valsul 1-2-3 si jive si ce mai zici.
visez ca o sa mai dansam candva. de preferat la paris. stiu, visez.
dar ce sa faca si omul in carantina, dupa 12 ore de excel? asteapta vara si viseaza cu ochii la luna.

filozofie la poarta spitalului

- auzi, draga, ce zice astia, ca nenorocirile, cataclismele astea, pamdemniile astea..
- pandemiile, corecteaza el.
- lasa, nu mai fa tu pe desteptu' acuma, ce sa spui...si vocea ei ma duce cu gandul la draga olteanu in "chirita".

astept in masina cat doctorul imi vizeaza niste analize, imi semneaza retetele, birocratia obisnuita. in parcarea spitalului se circula ca de 1 mai la vama veche, minus berea.
langa mine e o alta masina, cu usa deschisa si mi se ofera dialogul de teatru radiofonic. nici nu vreau sa-i vad, ma fac mica sub masca neagra cu stelute, ma simt rusinata ca-i aud, dar ce sa fac? buton de volum n-am si apoi ... e spatiu public.
- hai, draga, ce voiai sa zici? continua domnul.
- zice ca atunci iese la iveala ce e mai bun si ce e mai rau in om. asa, la necaz. mare adevar, ce crezi, il mai indeamna ea la filozifie.
- pai e posibil ...
- lasa draga, e vorba asa... metaforic, il intrerupe iar femeia. uite, vecina de la trei, anisoara, cum ne-a adus ea doua masti, vezi? si altfel asa abia o vezi, ne saluta politicos da'-n rest nu sta si ea la o vorba, la o cafea in colt... bine, ca e si tanara, are servici, da' nu ma ateptam na.. vezi, in ea a scos ceva bun.
- dar ea e mereu draguta, nu ma mir..
- mai taci, ca e cu vreo 30 de ani mai tanara ca tine, fustangiule, il repede ea, dintr-odata geloasa.
-da' n-am zis...si el ramane cu vorba in gura, le suna telefonul, raspunde scurt, amarat: da, nu, mai incolo, nu stiu... si inchide
- era vanda, spune el cu glas schimbat.
- eh, si ce te-ai molesit asa?
- intreba daca mai stam mult, daca am nevoie de sange, sa mai vorbeasca cu colegii... ca ar incerca sa vina pe la noi zilele astea sa ne lase niste bani.
- ia sa nu mai vina, ce sa ne aduca virusul asta? n-are creier, zici ca nu ti-e fata, se zburleste cucoana si eu mi-o imaginez deja ca pe-o zgripturoaie grasa, nevopsita si cu un neg in barba.
- e ingrijorata, mai, ce vrei? nu m-a mai vazut de 2 luni... si vrea sa imi iau medicamentele alea scumpe cu banii ei si ce mai avem nevoie, a zis ca ne trimite o comanda de la magazin cu un curier din ala, stii cum era pe vremuri la casa de comenzi..
- pai asa-i normal, ca ea castiga, noi din pensie cum? esti taica-su, ce? sa trimita online, ce n-ai auzi cum se face acuma?
- da' noi n-avem card mai femeie, de online...
- atunci nu stiu, da' la mine sa nu vina. te vezi la colt 5 minute, ca ti-ajunge. sa-ti aduca banii, pilulele si spune-i si de o pijama noua, ca de-o fi sa te internezi iar... si sa iti dea si o crema ceva pentru mine, ca e plina de tot felul de smacuri, nu conteaza ... ca data trecuta mi-a adus numai sampoane si sapunuri si din alea, cum ii zice, balsame.

tacere. mi-e mila de omul asta, stiu ce cauta aici, caci stiu ce spital e. iese din masina si trece incet, ii vad fruntea grea de tristete. in masina, femeia ramane la telefon cu o amica:
- auzi draga, ca nu mai scap de fie-sa aia din prima casatorie, se tot da iubitoare, da' cine stie ce-o urmari, tu? asa am obosit, cu tratamentele lui si acum si cu pamdemnia asta, sa nu ma prinda vreun virus ca sunt sensibila din fire... hai te pup, ca vine asta, daca a terminat asa de repede, iar nu i-or fi iesit bine analizele, ca mai bine-l oprea aici sa am si eu liniste...

doctorul ma suna, ma duc spre usa spitalului. pe jos, o foaie de ziar cu titlu pompos, albastru, confirma: "nenorocirile si greutatile scot la suprafata ce e mai bun sau mai rau din oameni". 

#insertar

 - de ce nu ma mai placi, il tot intreba ea.

poate nici nu m-ai placut, nu stiu...de ce nu mai spui nimic. asa de repede iti pierzi rabdarea? vezi, aveam dreptate sa nu te cred...
- tot taci??? chiar nici un pic nu ma mai placi? si unde sunt toate zilele alea, in care ma tot bateai la cap si te tot maimutareai, imi tot faceai semne, ma tot chemai... da' asteptam si eu sa lupti un pic pentru mine, sa fii mai pasional, sa ma furi sau macar...sa-mi faci un semn cumva... eram nerabdatoare sa petrec, sa port culori vii, sa ... nu, nu zic ca tu n-ai fi interesant, asa subtire si inalt, sobru ... da'ce sa fac, eu sunt mai comuna, nu asa intelectuala ca tine...
dar am si eu stralucirea mea...inca o mai am, hai ca stii ca am dreptate. ne-am potrivi pana la urma, ce zici?

- de ce nu ma mai placi, il tot intreba ea. poti sa-mi spui versurile alea, de le tot invarteai. uite, stau cuminte, te ascult si te urmaresc, porneste. hai, sa nu ma razgandesc... tu n-auzi, uite, am decis, sunt numai a ta, poti sa faci ce vrei cu mine... de sus in jos, de dreapta la stanga... hai, inca mai am si eu putina stralucire, nu mai auzi? cum, ce-ai patit, zici ca... te-ai uscat de tot. cum, chiar te-ai uscat?? pai...pai, cum, si eu ce fac? mie cine-mi mai scrie versuri? cand, in mai? abia in mai se rezolva? bine, te-astept, sa stii. uite acolo, in coltul ala cu soare. ma avantajeaza soarele, o sa vezi ce frumoasa o sa par...stralucitoare, imaculata, deh! hai, sa vii cu niste strofe deosebite, nu ma dezamagi. asa frumusete ca mine, merita.

asa-i vorbea o coala de hartie ramasa pe fundul unui setar, vecinului ei, un toc de scris. o simpla foaie visatoare, la picioarele unui toc cu penita de aur si capac metalic, amandoi asteptand redeschiderea magazinului si a cutiilor cu cerneluri.

eroi de varsta a treia, in vremea carantinei.