De obicei m-apuca starea asta în septembrie, dar acum cine știe de ce, e august și eu deja dau târcoale librăriilor. Nu aş putea să explic niciodată - și-n definitiv nici n-are sens să mă obosesc - ce este cu povestea asta cu caietele, creioanele și acuarelele. Îmi amintesc că una dintre meseriile pe care le-am luat în considerare când eram mică a fost și asta, vânzătoare în librărie. O invidiam sincer pe doamna din magazinul de cartier, la care mergeam cu bunicul după hârtie, lipici și cretă colorată. Mă fascinau creioanele și pixurile, aş fi cumpărat toate gumele de șters și etichetele. Mirosul de plastic și de cartoane lipite îmi dădea  un soi de dependență și liniște plăcută. Îmi amintesc de primul ghiozdan cu emoție reală, cam cu aceiași fluturi în stomac pe care-i ai când îți amintești de prima dragoste. Mi s-a părut un ghiozdan magic, de fiecare dată când îl deschideam așteptam să iasă o zână cu rochie verde, praf de stele, o surpriză cât de mică. Piele de culoare roșu închis  și cusături albe groase, avea scris cu albastru electric 1 +1 = … Am fost foarte impresionată că nu era trecut și rezultatul. Era un fel de poartă deschisă pentru imaginație și confirmarea că poate nu e bine să te repezi mereu să scrii că 1+1=2.  

Acum, în mijlocul unei oboseli nefirești, a unei tristeți dezgustătoare și lipicioase, mă regăsesc făcând liste cu rechizite. Și brusc, fără să știu cum, mă surprind că mă înveselesc. Completez în dreptul articolelor pe care trebuie să le cumpăr - creioane colorate 2 cutii, plastilină 2 cutii, lipici 3 tuburi - și în interior mi se trezesc iar fluturii și zâmbetele. Mă văd într-o mare de culori și miroase a școală, a cărți și a nuci. Miroase a cerneală și a cămăși noi, apretate. Biroul de-acum, friguros și răutăcios dispare, se simte însă răcoarea parfumată a dimineții și se aude clopoțelul; eu stau iar în banca a doua de la geam și nu mă tem, fiindcă am făcut toate fișele de lectură și am învățat teorema lui Pitagora. Și fiindcă atunci nu știam ce-i aia cafea, în pauze beau apă din paharul de hârtie pe care mi l-a făcut băiatul ăla drăguț, ca să fiu de acord să mă mut cu el în bancă, la ultima oră. Și mai simt mâna mică a surorii mele pe care o învățam regula de trei simplă și mai aud glasul bunicului care-mi spunea să am grijă să nu mai micșorez literele la sfârșitul rândului … și mi-e dor de școală, de creioane și de lipici, de adrenalina tezelor și a drumurilor către casă, lungite intentionat pentru încă 10 minute de vorba cu gașca și cu “el”, de bentița pe care o disprețuiam atunci. Mi-e dor de fata aceea blândă și bună, curajoasă și cuminte, care nu greșea decât rar și atunci mai ales verbele la limba franceză.

Mi-e dor de fata aceea care avea încredere în mine și în viața pe care spera să o aibă. Îmi pare rău că n-am fost în stare să i-o pregătesc, că am trișat, că m-am temut sau poate că doar n-am fost atentă... Îmi pare rău că azi îi dau mai multe lacrimi și teamă, mai multe tăceri și nervi decât muzică și dans. Dar o să-i cumpăr caiete, carioca și pixuri, cărți de colorat și markere, tot felul de prostioare pe care nici nu le visa când era mică … și aşa bună cum o cunosc eu pe ea, o să mă ierte și o să îmi facă năzdrăvan cu ochiul, spunând că " hai,gata, zânele nu pot să stea triste prea mult timp".