E noapte deja, am terminat cel mai misto antrenament din viata mea (de pana acum, indraznesc sa sper). Ma dor picioarele, mainile imi sunt amortite de efort. Ma misc greu. Am gresit iesirea de pe stadion, e chiar intuneric. Se aduna nori de furtuna si bate vantul tare. Sunt doua pisici negre si doi caini care se tin dupa mine. Imi e sete. Sunt foarte fericita, totusi. Si fara sa stiu prea bine ce fac, scot telefonul, apas de cateva ori mecanic … si cand vad pe cine sunt gata sa sun, inchid. Ajung in statie, imi cumpar apa si servetele, beau, ma inec fiindca plang. Ma spal pe ochi cu apa cu bule. Ma ustura. Masinile trec cu viteza. Vine si tramvaiul. Inaintea mea se suie o babuta; e draguta in ciuda faptului ca este extrem de ridata, slaba si un pic adusa de spate. Cred ca este foarte batrana. Imi place ca e imbracata in niste pantaloni bej care-i vin bine, o camasa alba cu maneca scurta si pantofi sport. Se chinuie sa ridice o sacosa voluminoasa. O ajut si evident incepe cu multumirile. Apreciez ca incearca sa nu exagereze, e discreta, vorbeste cat sa o aud eu si nu toti calatorii. Ne asezam pe doua scaune, una langa alta. Imi spune ca e singura de 40 de ani. Ca are prietene multe si un copil plecat departe, doi nepoti care o iubesc foarte mult. Spune ca nu se plange de nimic in mod special, ca de fapt e bine cum e dar ca … totusi nu e bine. Ca sotul ei a murit si ca se mira si acum de ce ea a trait si mai traieste inca. Ca ii e dor de el si acum. Atunci eu ma intreb daca e real ce mi se intampla. Daca ea e acolo langa mine sau vad un fel de reflexie a mea in viitor. Fiindca mai spune ceva ce credeam ca numai eu stiu. E cumplit de greu sa fii singur la necaz. Mi-a fost greu sa fiu bolnava in spital, mi-a fost greu cand nu am avut bani sau cand mi se stricau lucrurile prin casa. Dar pentru toate astea exista solutii. Tu nu stii, dar cel mai greu e sa fii singur cand esti fericit. Cand vrei sa te bucuri cu cineva doar al tau si nu e nimeni. Nu prietenii, nu copiii, nu nepotii. Nu stii ce vreau sa zic, nu? O iau de mana si ii spun soptit ca stiu. Si nu mint. STIU.

   Fiindca si mie imi e cel mai greu cand ajung la linia de finish, nebuna de fericire in ciuda timpului prost, si acolo nu e nimeni care sa ma stranga in brate.