Romeo și Julieta #4. Tinerețe fără bătrânețe.

Era seară. O auzea cum plânge dincolo. Încă stătea cu laptop-ul în brațe, întrebându-se dacă să se ducă sau să aștepte să-l strige. Niciodată nu știa cum e mai bine, să n-o supere.

-        Romeo! Poți să vii un pic?

Stătea sprijinită de dulapul pentru cosmetice. Umerii ei mici, ca două întrebări timide, se zbăteau sub palmele lui puternice. Scena se repeta din ce în ce mai des, dar suspinele scurte și moi îi loveau inima, de fiecare dată la fel de tare. O luă în brațe:   

-        Lia dragă … ce-i acum, întrebă încercând zadarnic să fie pregătit pentru orice i-ar fi spus ea.   

-        Pasta asta de dinți îmi face rău. Îmi strică buzele. Nu-i aşa că sunt albastre și mici?

El simți că pică din nori fără parașută.  

-        Să mă uit un pic ...hai la lumină ...nu, nu cred. De fapt, sunt roz și parfumate și foarte frumoase. Uită-te mai bine, stai să mai aprind un bec, îi spuse cu răbdare și dragoste.

O sărută apoi încet. Ea se lipi de el, suspinând ușor. Îl ținea de mijloc cu putere și parfumul ei urca ușor către inima lui, amintindu-i de ziua în care o sărutase prima dată, într-o sală de cinema. Și pentru 3 secunde magice aproape crezu că e totul bine, ca acum 20 de ani. Ea zâmbi, îi dădu dreptate, buzele îi erau la fel ca întotdeauna, nici vorbă de albastru, ce prostie. Chicotea acum veselă; îi evadase din brațe și alerga prin casă ca o fetișcană zvăpăiată.

-        Domnul meu a uitat cum mă cheamă? Îmi spune Lia, ca restul oamenilor??

El o apucă de mâini. Se uită la ea cu o speranță fericită,  vecină cu nebunia. Era posibil oare?

-        Nu, nu am uitat. Cum să uit aşa ceva? Dar tu … tu îți amintești? De câteva săptămâni nu-mi mai răspunzi decât când te strig Lia…. se justifica el acum cu glas de plumb.

-        Încă zâmbea, dar ochii ei verzi se umpleau de nori, din nou.

-        Puțin, parcă… dar îmi mai povestești o dată, te rog… spuse ea speriată, trăgându-și încet mâinile din ale lui.

-        Da, sigur … hai în pat, stau cu tine și îți povestesc.

-        Se lungise  lângă ea, o ținea de mână și îi vorbea ușor.

-        Te necăjea foarte tare numele tău - Julieta. Ziceai că nu e de demnitatea ta, știi? Aşa că te recomandai Lia. Chiar și profesorii din facultate te strigau aşa, în ciuda numelui din catalog. Mie mi-a plăcut, însă și ...

Ea adormise, zâmbind. Cu sufletul greu, el se apropie iar de notițele lui. Se simțea hăituit. Vedea cum timpul care trece e ca o grindină într-o plantație de iasomie. Sufletul ei alb și parfumat era culcat la pământ de toate zilele care curgeau. Crizele se înmulțiseră. El ajunsese la capătul tuturor încercărilor. Putere încă mai avea - ce folos însă? Ca să urci un munte, trebuie să-l ai. Ce stătea în fața lui era altceva; era un vârtej gri, ridicat la infinit. Un vârtej care le fura liniștea și dragostea. Cu o mișcare scurtă și puternică, trânti la pământ teancul de cărți, “hărți” ale creierului, enciclopedii botanice. Omul de știință  din el, cu nenumăratele lui premii, știa cu certitudine. Bărbatul îndrăgostit nu putea să accepte. Stătea acolo, între foi și articole inutile, cu mintea la trecutul de care ea nu-și mai amintea. Pentru prima ei zi de naștere petrecută împreună, el pregătise un cadou aiurit. Într-un fel copilăros și încăpățânat, ea era nefericită cu “Julieta” din certificat; totuși nu voia să-l modifice, ca să nu-și supere părinții. Aşa că se transformase el în Romeo, ca să dea un sens nou numelor lor - împreună. Îi pusese simplu în față un buchet de flori albe în care ascunsese buletinul lui schimbat - ea rămăsese mută de uimire. Ajunseseră apoi să se prezinte peste tot, râzând cu gura pana la urechi,  “Romeo și Julieta lui”.  Acum se gândea, prostește,  că poate aşa atrăsese ghinionul asupra lor.

Dimineața se furișase pe sub perdea, trezind-o. O durea capul. Se duse la baie, sperând  că apa rece o să îi facă bine. Se privi în oglinda mare.

-        Romeo!!! Rooomeo!!! Unde ești?? Era nervoasă.

El se repezi către ea, împiedicându-se de cărțile aruncate cu o seară înainte.

-     Cât o să mai dureze? Chiar ai făcut atâtea școli degeaba, nu ești în stare să faci nimic din ce te rog? Vocea ei suna rea și rece.

-        Ce draga mea, ce nu am făcut încă, întrebă el precaut, nefiind sigur la ce referea.

-        Ah, acum te faci că nu știi. Măcar ai putea să mimezi interesul. Ai putea să mă minți măcar un pic și să spui ca ești pe-aproape. Dar nu vrei, știu … mai zise ea, adunând încet lacrimi în voce.

-        Păi poate că sunt aproape, dar spune-mi despre ce vorbim …

-        Despre blestemata aia de crema anti-rid. Niște pastile. Ceva, orice. Ca să arăt mai tânără, ca atunci când ne-am întâlnit prima dată. Poate aşa o să mă iubești din nou… mai spuse ea.

-        Dar te iubesc. Mai mult decât atunci. Știi că aşa e, nu?

Ea zâmbi, brusc luminată la față. Trecea iar de la minus la plus infinit...

-        Zilele trecute am dat peste rochia aia galbenă, mai ții minte?  

Da, ținea minte. Era rochia lui preferată. Ea o ascunsese la un moment dat, fără să o mai poată găsi.

-        Serios? Ce mă bucur! Vrei s-o îmbraci, să ieșim să bem o cafea?

-        Da, sunt gata în 5 minute!

El era uimit, dar decis să se bucure de tot, fără comentarii și gânduri triste. Din camera vecină, ea continua să vorbească.

-        Mai știi? Era vara, stăteam în ușă, la facultate și așteptam să vad listele cu grupele și orarul și tu ai venit din stânga, de undeva... Aveai o cămașă albă și o cravată subțire albastră ... în mâini aveai un buchet mare de flori albe și frumoase. Mi-ai spus că rochia mea ți-a luat ochii …. Cam aşa ceva, nu? Și eu te-am sărutat și gata, am rămas împreună!

El zâmbea trist. Știa exact cum fusese. Venea de la laborator. Avea halatul alb și  la gât îi atârna legitimația albastră de acces, în mâini căra de fapt doi saci uriași cu flori de mușețel, ca să prepare un extract pentru o lucrare de cercetare. Îi spusese că rochia ei galbenă lucește mai frumos decât soarele și că vrea să o împrumute, ca să îi lumineze florile din seră, să crească mai repede. Ea-l pocnise atunci, cu o palma delicată mirosind a iasomie. Abia peste 2 luni acceptase să iasă la cafea; cu sărutul mai durase încă 2 luni. Adevărat că după aceea rămăseseră împreună.

Ea aparu în cadrul ușii, exact ca atunci. Strălucitoare și frumoasă dar mai ales - a lui. Dincolo de monstrul care îi distrugea creierul și amintirile, rămânea iubirea lor. Au avut o zi bună. Ea nu s-a mai speriat de nimic, nu a mai plâns, a recunoscut parcul, cinematograful, cafeneaua  și a comandat corect prăjitura lui preferată. A fost ca și când ar fi avut iar prima întâlnire. Și seara, când s-au culcat, i-a spus:

-        Mâine e ziua mea, știi?  O să-mi pregătești o surpriză?

ȘI înainte că el să poată răspunde, ea și-a lipit capul de pieptul lui:

-         Nu vreau nimic, de fapt. Doar să stăm mai mult împreună. În mintea mea. Și știu  că nu se poate. Îmi pare rău.

El se trezise foarte devreme, emoționat și nerăbdător. Fusese să-i cumpere flori și abia se întorsese când o auzi, strigându-l din baie:

-         Romeooo! Romeo, unde ești? ... vino, vino …!!

-         Aici sunt, ce-i, ce-i? se grăbi el speriat.

-         Știam eu că o să reușești, vezi, vezi? Ai găsit crema aia minunată! Uite, uite nu mai am niciun rid și părul meu e iar lung și strălucitor! Acum arăt exact ca atunci când ne-am întâlnit ... Ești un geniu, de aia te iubesc eu!!

Și se repezise să-și pună muzică, avea chef de dans. Îl ruga să vină și el. Era fericită.

El rămase câteva secunde pe loc. Își înghiți cu greu nodul sărat din gat. Se sprijini cu mâinile de chiuveta rece și se uită în oglindă. De dincolo îl privea un tânăr cu cămașa albă, cu cravată subțire, albastră. Nu se vedea prea bine ce duce în mâini, dar el știa ca e un buchet mare cu flori albe, pentru Julieta lui.  

Romeo nu inventase nicio cremă minune. Inventase … o oglindă.