Am început săptămâna trecută cu o luptă
cumplită. Lupta din miez de noapte, între inima și mâna mea nebună, zăbovind
nesigură pe mânerul unui tren în mare viteză și rațiunea care îmi cerea să fac
un pas înapoi. Am continuat cu lupta între dragoste și dor, vinovăție, tristețe,
furie, spaimă și nedumerire, între trecut și viitor, între nevoia de ajutor și
acceptarea că el nu are să vină și că oricum nu o să-mi folosească. Am fost mai
rău decât Frodo la marginea Mordor-ului; am aruncat o povară dar am descoperit
că mai am încă multe de dus. Lacrimile și oboseala, frigul și ploaia au
anesteziat ușor - ușor toate gândurile, lăsând doar un gol opac și rece, bun
prin faptul că nu mai lăsa loc de altceva. Sfârșitul săptămânii m-a dus într-o altă lume, de lumină. Trotuare pietruite, largi. Copii mulți cu părinți tineri. Cer senin, soare și pomi înfloriți. Oameni amabili și biserici curate, pline de o speranță aproape palpabilă și vizibilă. Am mers o zi întreagă, în sus și în jos preț de vreo 20 km. De la înălțimea celor 30 m ai turnului Golia am ajuns la curtea veche a casei lui Creangă. Am stat în cerdac, uitându-mă către același punct pe care l-au privit Creangă și Eminescu. Era dealul din “Sara pe deal”; am închis ochii pentru un minut, imaginându-mi cum se vedeau pe-atunci “stelele care scapără-n cale”. M-am simțit tot timpul copleșită de foarte multă emoție bună și complet neașteptată. Dimineață am intrat în cea mai frumoasă cafenea. Mobilier alb cu mătase roz prăfuit - cenușă de trandafiri. O grămadă de prăjituri noi, cum n-am mai văzut. Cafeaua cu adevărat bună - nu spun foarte des asta despre o cafea. Muzica de-acolo era ca și când aş fi cuplat telefonul meu la boxele lor. M-am așezat pe scaun liniștită, un sentiment pe care nu l-am mai avut de foarte multă vreme.
Dincolo, afară, lumea “se întâmpla”.
Înăuntru, timpul curgea altfel - adică nu curgea. Nu mă grăbeam și nu trebuia
să plec nicăieri prea curând. La masa din fața mea a apărut apoi un cuplu care
mi-a tăiat răsuflarea. Aveau cel mult 20 de ani. Amândoi erau îmbrăcați în ii.
A ei era albă strălucitoare, brodată cu flori mari, roșii. A lui era un bej
foarte deschis, cu modele în diferite nuanțe de verde și negru. Erau frumoși și
luminau totul în jurul lor. Aveau limonadă în pahare groase și înalte, cu niște
frunze mici, aurii, pictate în partea de sus. Între ei, pe masă, vibra un
buchețel de violete. Nu prea vorbeau, mai mult își zâmbeau. Ea nu era fardată
deloc, dar ar fi făcut de rușine orice top-model din lume. Obrajii îi erau roșii
atât cât trebuia, ca să arate vii, veseli și rușinați în același timp. Ce m-a
uimit și mi-a fost medicament fără
prescripție, a fost felul în care ea îl privea pe el. Aşa cam cum privesc
cireșele către soare. O dragoste totală, fericită și timid - îndrăzneață. Nu
era inferioritate, dependență, supunere sau teamă. Privirea lui era aşa cam cum
privește soarele către cireșele care se coc sub razele lui. Fără aroganță, fără
mândrie și superioritate, doar ocrotind cu tandrețe. Ei nu știau, dar aveau
privirile perfecte. Și rare. Ale unei iubiri complete, de început și de sfârșit
de lume. Căci ce-ar fi cireșele fără soare? Și ce-ar fi soarele fără cireșe,
fără semnul palpabil al existenței sale utile? Nu le lipsea nimic, nu era nimic
în plus. Am vrut să îi rog să mă lase să le fac o poză. Dar mi-am dat seama
repede că dragostea nu se poate fotografia. Nici vântul și nici gândurile, nici
speranța sau dorințele - împlinite sau nu.
Am ieșit târziu de acolo, după ce ei au plecat. Liniștită de amintirea că și eu am privit și am fost privită astfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu