stau pe un peron de metrou, pe langa mine trece un tren care nu opreste; e gol
si vagoanele luminate stralucesc puternic si ma ametesc. ca niciodata pana acum, sunt gata sa cad si fac 3 pasi inapoi.
ma pomenesc intr-un fel de piata zgomotoasa si fierbinte. e un amfiteatru, pe jos praf roscat si bolovani. e o arena de lupta,
si eu in mijloc. totul se invarteste, mii
de oameni sunt intr-un fel de ceata
colorata, soarele arde de sus si pielea imi crapa, ca si pamanul de sub
picioarele mele. sunt incaltata cu sandale delicate, impletite si legate pana
peste genunchi cu fire subtiri, aurii. rochia mea e dintr-o panza cafenie, scurta
dar sfasiata pe alocuri. pare ca a fost tare frumoasa candva. parul mi-e foarte lung si miroase a iasomie, a neliniste si a soare. am cercei din flori de aur
si pe un deget se infasoara coada unei comete, ca inel.
vreau sa opresc ameteala, ma asez in genunchi, caut sa inteleg ce e cu
mine.
si atunci …. lumea din jur vuieste tare…si mai tare ….si mai tare… langa
mine se aduna pietre care vibreaza agresiv, merg singure si se organizeaza in
movile egale. zeci de pietre vorbitoare, care murmura exact ceea ce urla si lumea
din jur .... e de
vina, e de vina, numai ea e de vina... si pietrele tremura de
fericire, mai c-ar porni singure sa ma izbeasca, dar nu cred ca au voie… gata, gata, inca putin, inca putin … dar se pare ca numai ele
si cu mine stim ca se pot misca si vorbi.
genunchii ma dor, ochii imi ard, mi-e greata si astept loviturile ca pe o
izbavire.
de undeva, se aude Vocea: cine e fara pacat, sa arunce primul.
lumea a disparut, in jur e liniste si racoare. plang si nu stiu ce sa fac.
ramane doar o femeie care se apleaca si arunca pietrele fierbinti. nu ma nimereste, arunca din in
ce mai repede, nimic nu ma atinge.
sunt eu care
iubesc si arunc in mine, care iubesc.
pentru ca iubesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu