12-0 la Politehnica

 

Draga bunicule, 

unde-ai fost azi, o fi fost 12-0 sau mai mult? Iti vine sa razi si tie??!!  
Sarut-mana, doamna! Portarul lui Venus imi zice mie saru'mana! In ce film jucam?!

Dupa meci am fost sa bem o cafea si sa punem la cale viitorul an competitional.  Avem nevoie de multe. In primul rand, de bani. Cel mai ingrozitor cuvant. De resurse materiale si sufletesti ca sa ducem echipa asta cu bine la finalul anului, fara teama ca nu am cu ce sa platesc arbitrul, medicul, apa de baut sau tricourile. Sunt intr-o situatie inedita, complicata, imi place, ma simt foarte responsabila dar ma tem. Oamenii astia se uita intr-un fel anume la mine, asteapta ajutor pe bune, iar eu ma tem. Imi doresc sa am energie si creier ca sa ii ajut si sa fac ceva diferit si bun pentru ei. Nu vreau sa se piarda. NU si ei. Am pierdut atatea, incepand cu tine. N-am fost in stare sa pastrez  mai mult exact oamenii si lucrurile la care am tinut. Am o sansa noua si ma tem.

Am nevoie de fotograf. 
De teren. 
De un antrenor pentru o echipa de copii. 
De curaj. 

De cineva pe umarul caruia sa pun capul o secunda, cat sa aud "hai, sa vedem ce avem de facut sa fie bine". Am nevoie sa beau un ceai cu cineva care sa imi faca ordine in ganduri si in actiuni. Sa dea la o parte romantismul si frica si sa puna un pic de organizare si optimism in capul meu. Chiar am nevoie de cineva care sa-mi spuna cu dragoste si incredere neconditionata: eu cred ca trebuie sa faci asa, nu cred ca asta e bine, arata-mi unde te-ai incurcat, ia-o pe aici. Cineva care sa ma mangaie si sa ma intrebe unde doare si sa puna un pic de gheata sau de rivanol. Am nevoie de cineva care sa-mi spuna sincer: sunt langa tine, nu conteaza ce faci, o sa te prind mereu, o sa am grija de tine. Am nevoie de un om puternic, sigur pe el, dispus sa imi oblojeasca ranile, doar ca sa ma vada ca-s bine. Am nevoie de un om care sa ma traga din fata masinilor si a albinelor, sa imi lege sireturile, sa-mi cumpere creioane colorate, dar mai ales sa faca din cand in cand, in locul meu, ce e prea greu. 

Am nevoie de tine.

 

de ziua noastra, un film Hallmark

 

Daca tot am avut PCR negativ, am zis sa vin la cimitir. Ma duc spre florie, dupa buchetul nostru de trandafiri galbeni. Acolo, inchis, concediu. Pff, refacere traseu, alta florarie, alt autobuz, ma indispun putin, in fine. Iau un buchet frumos si 3 sticle cu limonada rece, ceva fancy, pentru paznicii de la cimitir. Ma tot gandeam ca uite ce ocol, pierd 30 minute, asta e, asa a fost sa fie.

Urc in autobuz, sunt uimita ca nu e aglomerat, e racoare, e bine. Imi atrage atentia o fata tanara, pe un scaun din spate, e tare draguta, ca un pui pierdut, sta pe scaun rezemata de geam, plange pe tacute, lacrimile ii curg dese si grele. Se tot uita in telefon si plange, din ce in ce mai tare. Stiu ce inseamna sa plangi in public, pe strada, si bluza sa iti fie uda de lacrimi. Cat de tare trebuie sa doara incat sa nu iti mai pese de cei din jur. Cat de tare trebuie sa doara incat sa te ascunzi in spatele unui geam de autobuz. Imi fac curaj, de fapt imi iau curaj de la muntele de petale galbene din bratele mele. Scot o sticla de limonada, altceva n-am, si i-o intind. O mangai pe umar, pe mana, ii zambesc, o secunda imi vine sa-i spun unde si la cine ma duc, dar tac, ca nu-i concurs de necazuri. Ii zambesc si ea e atat de uimita de ce i se intampla si privirea i se agata de mine, o simt ca si cand ar fi pe o margine de prapastie si se prinde cu putere de tricoul meu alb, de florile mele si de ochii mei. O sustin din priviri si din zambet si efectiv simt fizic cum o trag, cum o aduc pe mal inapoi. 

- Doamna, a murit Bunicu'! O strang de mana, stiu ce zice. Apoi se uita la sticla, vede pe eticheta ce e si pur si simplu i se face soare in ochi si pe buze. 

- Bunicu' imi facea mereu limonada, vara, cand era cald.

Nu zic nimic, dar ne intelegem, noi sau ingerii nostri. Fiindca e atata pace in ea si in mine si suntem atat de legate, ca mi-e frica sa ma misc. Ma retrag totusi, ea se uita din nou in telefon, dar nu mai plange. 

Peste 2 statii  cobor, ea ma cauta din priviri, imi face semn, eu ii transmit un sarut fluturat si ea imi arata o inima pe geam. Nu stiu unde se duce si ce va face, dar poate nu degeaba a fost nevoie sa schimb traseul planuit. Cu tot sufletul meu vreau sa fie bine.

Nu stiu cine cu cine a vorbit acolo, de fapt.  Dar stiu ca de aniversarea asta n-am fost singuri, ca lumile astea ale noastre s-au atins cumva, intr-un autobuz, intr-o limonada, in niste iubiri mari si un buchet de trandafiri galbeni. 

Brasov #2

Alta fantezie de-a mea a fost sa ma duc la teatru. Nu mai stiu de ce, de mica, mi-a ramas in cap teatrul Sica Alexandrescu, ceva din povestirile bunicilor si din interviurile marilor actori. Si iar ma simteam exclusa dintr-un grup privilegiat, care ii poate aplauda piesele. Nu prea ai timp de teatru in concediu, nu se potrivesc orele si nici biletele. Am cautat cateva zile sa cumpar, gasisem o premiera - comedie, platformele online nu m-au ajutat, am renuntat. Dar n-a renuntat teatrul la mine si m-am pomenit cu un bilet, aterizat in palma mea ca un fluture  poznas. Am cumparat flori pentru frumoasa actrita care m-a "strecurat" printre norocosii avanpremierei. O minune de spectacol. O bomboana de ciocolata, cu o umplutura sofisticata, un pic dulce, un pic amara, decorata ici-colo cu cate un colt de zmeura parfumata, cu cate un colt de lacrima dar si de ras cu buzele agatate de cercei. In jur spectatorii aplaudau din tot sufletul, aici oamenii isi dau voie sa se bucure, nu le e rusine sa strige "bravo". 

Uite asa am mai bifat o extravaganta. 

Brasov#1

 

Am ajuns dupa un drum zapacitor, in prea mult cald si prea putin aer. Cobor din tren si-s uimita ca stiu unde e statia, cum sa cumpar bilete, in ce autobuz sa ma urc, unde sa cobor. Cand eram mica imi imaginam ca cei care stateau fix in locurile "populare", embleme ale orasului, sunt speciali. Nu ma  gandeam la bani, nu stiam cum e cu astea, dar imi ziceam ca tre'sa aiba vreun permis ceva, de pot sa stea in "buricul targului". Imi doream si eu, fara speranta.  Azi stau fix in Piata Sfatului, intr-una din cele mai vechi si misto case. Cadou pentru fetita de 5-8 ani, care a alergat mult si si-a julit genunchii de zeci de ori pe vara. Si m-a pregatit pentru concursuri.

Imi ridic kit-ul de alergare, copiii voluntari sunt atat de draguti ca-mi vine sa-i pup si sa-i dau fiecaruia o ciocolata. Bunatatea iese prin toti porii oamenilor astia si ii face frumosi.  

Sunt fericita ca-s aici. Vacanta de la ganduri grele. 

Venus pentru totdeauna

 

Dragă bunicule,

multe ne-au legat și ne leagă pe noi. Nesfârșitele dimineți în care citeam și coloram împreună, poeziile și poveștile, puii de găină pe care mi-i cumpărai în fiecare an. Serile în care ne uitam la televizor și-mi citeai subtitrările, pesemne de asta te-ai și grăbit să mă înveți să citesc, obosit de atâta: “ ce zice, ce zice?”. Sunt multe care se adună sub lista dorului, dar azi e despre ceva special, mai “al nostru” decât toate. Sunt poveștile tale despre Venus și aventurile acelor bătrâni intimidanți, care veneau să te ia din când în când la întâlnirea cu “veteranii”. Ca-ntr-un dicționar ilustrat, alături de cuvântul ăsta văd un grup de bărbați grizonați, la patru ace, puțin aduși de spate dar cu zâmbete de ștrengari pe obrajii subțiați de vreme. Cât aş fi vrut să vin cu tine la întâlnirile voastre și să fur o secundă din atenția lui Jean Lăpușneanu, Sfera Lazăr sau Andrei Bărbulescu, ca să nu mai zic de Mircea David. Le răspundeam la telefon când te sunau și pe urmă pluteam o zi întreagă, răsfoind cărțile lui Neagu Rădulescu sau ale lui Ioan Chirilă. Cu toții aveați la rever o insignă la care am visat toată viața, un bob negru înnobilat de o stea prețioasă și albă. N-ai putut vedea în ‘85 meciul cu Anglia și făceam drumuri la câte  două - trei  minute, între  patul tău și camera cu televizor, ca să te țin la curent. Îmi doream să marcheze România, sperând că aşa o te ridici și o vii să vezi reluarea. S-a terminat 0 - 0 și pe când îți țineam paiul ca să bei apă, mi-am dat seama că joci un meci greu și că ești gata să fii învins pe teren propriu. Îmi pare rău că n-am știut să am mai bine grijă de amintirile tale. Îmi pare rău că n-am știut să te întreb atunci mai multe. Mi-era rușine să scutur praful de pe mingea de fotbal pe care-o simțeam cum ți se zbate în loc de inimă. Nu-mi amintesc clar ziua în care ai plecat de tot, abia am plâns, nu înțelegeam ce se întâmplă. Știu doar că am vrut să păstrez eu insigna ta și apoi mi-am dat seama că ți-aş lua iubirea cea mare și mi-am dat seama că pentru o aşa comoară trebuie să lupți, s-o câştigi, nu s-o furi. La 100 de ani după cel mai frumos meci al tău se întâmplă o mică minune. Nepoata ta s-a reîntâlnit, pentru tine, cu Venus. Are un tricou cu steaua albă cu opt colțuri, stă pe stadionul cel vechi în care-ți trimitea mingea în poartă și-ți zâmbește. Venus e de-acum puțin și al meu, e din nou al nostru, ți-l aduc în dar, atât cât o să se poată. NU, nu înțeleg și nici nu mă interesează orgoliile sau certurile care întunecă fotbalul de azi. Nu vreau să știu de rușinea unor meciuri trucate, de injurii, de violență, meschinărie și răutăți fără sens. Mă interesează doar ca printre ochiurile porții să-i fac, din când în când, cu mâna portarului meu drag, răsfățatul galeriei de acum 100 de ani. 

In dimineata de dupa

 

Sub picioarele ei ofta, acoperit de inserare, orasul cel nou, in care abia aterizase.

A pornit sa descopere magnolii si stradute inguste, cu surprize in fiecare colt.

Dintr-un magazin cat un degetar si-a cumparat o rochie vintage, cu buline galbene, balerini asortati si cercei lungi, cum nu mai purtase de un deceniu.

Habar n-avea ce o apucase, unde avea sa se imbrace asa, dar ce conta? 

In alt colt a aparut un neon albastru, ademenind-o cu scrisul serpuit la o petrecere “retro”. Asa se simtea si ea, retro. Inauntru se auzea unul din cantecele ei preferate, de pe vremea sarafanelor. A intrat, si desi nu cunostea pe nimeni, s-a simtit de parca tocmai si-a intalnit gasca veche de prieteni. Si-a schimbat taiorul rece si teapan cu rochia abia cumparata si a pasit ca printr-o poarta stelara in alt univers, unul pe care-l cunostea si caruia ii dusese dorul. A dansat toata noaptea singura, scuturandu-si lacrimile din interior, precum caisii de pe strazi isi plang ultimele petale. 

Dimineata, din oglinda o privea un chip uimit, pe care timpul greblase cateva linii subtiri. In spatele ochilor, cu inima stransa de fericire, dansa inca pustoaica ce fusese.

 

mi-e dor de tine

 

asa cum unui hipertensiv 

i-e dor de cafea si de sare,

asa cum galetuselor din plastic verde 

le e dor de mare.

vânt aspru

 

 

      Azi a bătut vântul foarte tare, a trântit fereastra și s-a crapat geamul din dormitor, până sus. Era deja fisurat de un an, tot din cauza unui șoc mecanic. Am comandat atunci o sticlă nouă și mă tot sună geamgiul - când să vin, doamnă? Și eu îl tot amân, din lipsa de curaj. Stau pe marginea patului și mă uit la crăpătura asta și plâng. E fereastra pe care ai pus-o tu, acum foarte mulți ani. Îmi și amintesc ziua, mirosea a primăvară, era soare ca acum. Îmi amintesc și tricoul tău, și cred că și ce am mâncat apoi în ziua aia, era sâmbătă și făcusem ciorbă de perisoare și plăcintă.  Nu-mi vine să dau jos fereastra, am citit undeva că în urma noastră rămân fragmente de atomi din noi, chiar și după multe generații. Stăm într-un praf care ne contine strămoșii.  Dacă acolo, pe fereastra pe care eu vreau s-o înlocuiesc, mai e o urmă din tine? Am dat din casă deja unele obiecte de-al noastre, vechi și stricate. Mi se pare că te ingrop all over again. Bucată cu bucată. M-am plictisit de lupta asta, să ocolesc cu privirea crăpăturile care-s pe afara și pe dinăuntrul meu. Să tot pretind că-s întreagă și că m-am lipit. Am obosit și nu mai găsesc niciun rost în toată această prefacere. 

    Azi a bătut vântul foarte tare și s-a crăpat din nou, mai adânc, inima mea. Și pentru asta nu am geamgiu, nici chit și nici lipici.

Lux și opulență

 

 

E seara aceea din an în care-și verifică averile.

Cântărește în palme fiecare inel, mângâindu-le. Are 37 de mici comori. Aniversările lor.

Își amintește cum le-a primit și vede mâna lui pe degetul ei. Primele-s din metal comun, cele mai multe din argint și la urmă câteva din aur.

Anii și-au pus amprenta doar pe luciu, nu și pe amintiri. La unul singur nu se uită, nu știe cum arată, e ascuns în catifeaua neagră a cutiei.

Adus de curier, în primul iulie de când el n-a mai fost ca să i-l dea personal. 

 

Jurnal, ziua 256

 

Mi-am pus că prostu’ o dorință suflând în tort, de fapt scoțând limba în gând acestei superstiții.

În fiecare an am cerut, fără rezultat, chestii simple, normale.

Acum, brusc, mi-a venit rândul, cu cea mai tâmpită idee.

Când știi că e imposibil, ai curaj să ceri orice. Vacanță de lux, un an în afara sistemului solar.

E frumos aici. Anul lor are 365 de zile, ziua are 256 de zile de-ale noastre. O să vin înapoi să-mi serbez ziua cu stră-strănepoții noștri.

Te iubesc, iartă-mă. Am scris deja asta de 65,536 de ori.