in Vinerea Mare

  Si cel mai mult azi imi amintesc de bunicu’ asa cum imi povestea el despre Iisus, bland, clar si optimist. Si de mana asprita de munca a bunicii, de care ma agatam ca sa ne ducem sa trecem pe sub masa, la biserica. Masa era uriasa pentru cei 4-5-6 ani ai mei si impodobita cu mormane de flori. La finalul prohodului acestea se imparteau si eu ma rugam mereu de mam’mare sa ramanem ca sa luam si noi macar un fir; nu stiam ce ne-ar fi picat, era "random" si curiozitatea mea era uriasa, dar si gandul ca floarea aceea nu era ca oricare alta, ca statuse acolo intre toate rugaciunile si minunile pe care nu le cunosteam dar le simteam. Ea ma vedea obosita, motaind in stranele inalte si ma ducea acasa. Dupa multi ani, am reusit sa stau pana la final si sa aduc in casa un fir de liliac, sau o lalea sau o narcisa. Si mereu ma gandesc la ea, in timp ce le pun in apa.

  Si-n Vinerea Mare mi-e dor de toate acele primaveri din curtea mea, de pomii infloriti, de albinele si gandaceii care ma faceau sa tip si sa caut bratele bunicului. Ma doare dorul asta, ca o gaura fizica undeva in spatele coastelor. Nu tin minte pregatirile in bucatarie, mancarurile si nici altceva, doar ca era lumina si cald, era un zambet mare peste toata curtea. Eram fericita si simteam ca e o alta fericire, speciala si de aceea ma duceam timida si rusinata in casa, in fata unei icoane mici si doar ma uitam la ea, stiind ca Dumnezeu stie ca-i multumesc si ca sper. Am dus-o cu mine peste tot unde am stat. In fata ei m-am rugat sa nu moara bunicu’ atunci cand era bolnav. M-am rugat ca ursul meu de plus sa se faca viu si mai apoi, cand mi-a venit mintea la cap, sa am o sora. M-am rugat sa am curaj sa iubesc in continuare, fara gelozie si fara rautate, atunci cand am fost ranita. Am cerut sa am un copil, m-am rugat sa nu-mi fie frica, sa nu plang, apoi sa plang, sa am puterea sa nu dorm ca sa nu pierd nicio secunda din viata omului meu, din viata care i se scurta si eu o scapam printre degete … Am vrut sa nu mai vreau sa inteleg, sa nu ma mai intreb, sa pot sa fiu iar ca atunci cand eram mica, sa stiu ca Dumnezeu stie de mine, chiar si cand eu nu mai stiu - sau mai ales atunci.

Azi e prima data intr-un lung sir de ani in care stau in casa si in nicio biserica nu se afla mesele inalte pline de flori. Vazele mele sunt goale. Sunt singura si mi-e dor, mi-e greu, e frig si e intuneric. Ma asez in fata icoanei mele vechi si pentru cateva secunde e lumina, pomii sunt infloriti, ma joc cu soarele si sunt fericita.

Minunile vin cand le ceri. Chiar daca uneori nu le meriti - sau mai ales atunci.