cele mai multe minciuni
tot noi ni le spunem. și tot noi ne suparăm pe noi de toate amăgirile pe care
ni le scoatem în drum. eu parc-am obosit să-mi inventez recompense, ca și
când aş fi un câine mic și alintat. e anormal să fac pași înainte doar dacă am în faţă,
mai aproape sau mai departe, o momeală. am aruncat în ultimii ani tot felul de
bucățele ispititoare: termini facultatea, faci ăia 10Km în valencia, publici o
poveste, alți 10Km, solo movie, valencia din nou, minus 2 kg, rochia aia de
bal, încă un curs de scris povești, copiii cu care fac lecții … semimaratonul,
întâlnirea cu colegii din liceu. până când însă? recunosc cu smerenie, în
principiu fiecare zi e frumoasă și blândă cu mine. mă lupt să mă bucur de “azi”
fără să mă gândesc la “mâine” și cu atât mai puțin la “ieri”. și cu toate
astea, în cele mai multe zile mă simt ca și când aş merge pe o lamă subțire de
cuțit. mă ustură cumplit fiecare pas și m-aş opri, dar e ca la alergare, dacă stai pe
loc te doare mai rău decât dacă mergi. din când în când apare câte un scăunel
fragil din sare aspră și gri, pe care mă mai așez și mă odihnesc plângând. dar
am nevoie de scăunel și lacrimi din ce în ce mai des. cum să mă opresc să-mi
fie frică? cum să mă opresc din a aștepta ceva ce nu știu nici ce este și mai
ales dacă o să vină? cu ce, de ce și cât să mă mai mint pentru încă niște
pași în față? niciodată nu
mi-am trăit mai puternic inutilitatea și minciuna. am obosit să-mi inventez un
viitor care nu există. am obosit să mă mint că lumea a fost alb-negru mereu, când eu îmi amintesc foarte bine culori și parfum și muzică. am obosit de
explicații științifice pentru golul care se adâncește în mine și am obosit
încercând armă după armă, strategie după strategie.
adevărul e că there's no time for us e în fond there’s no time for me - și niciodată n-a fost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu