missing link

V.                   Întreabă-l pe pianist

       Chiar aşa, unde era pianistul? El ar fi trebuit să știe cel mai bine, în fond de el se apropiase cel mai mult. Cum putea el să stea aşa de liniștit, de jumătate de an, cum de tocmai cu el nu vorbise nimeni?

-          Chemați-l imediat pe pianist aici, ceru directorul.

       La ușă apăru un tip mărunțel, grizonat, cu mers de lord și ochelari rotunzi. Directorul uitase de politețe și de îndatoririle lui de superior și se răsti scurt:

-          Nu tu, celălalt, tânărul.

-        Domnule director, îmi pare rău, cred că ați uitat că el nu mai lucrează aici de aproape jumătate de an. În locul lui am venit eu. Ați avut noroc că m-ați găsit aşa de repede, mai adăugă bătrânelul, mândru de el.

-          Cum, ce, cum … cum, de când ? directorul se bâlbâia, înțelegând încet dar nevenindu-i încă să creadă.

-          Nu v-amintiți? A vrut să plece în alta parte, la o orchestră mai mare. Zicea că e prea tânăr și prea bun să se îngroape aici, că vrea în lumea mare și adevărată. Nici nu ați vrut să stați de vorba cu el, i-ați semnat actele pe hol. Ziceați că e prea încrezut și prea frumușel pentru orașul asta oricum.

-          Eu ...eu ...când? încerca să-și limpezească mintea directorul.

-        Adevărul e că atunci a fost zi tare ciudată. Mai întâi cu pianistul, apoi la nici juma’ de ora a venit salvarea după fosta balerină, știți fata aia frumoasă, profesoara, sărăcuța, cu piciorul rupt; stătea ea pe-aici și pregătea atmosfera înainte de spectacole. Și p-ormă madam asta de-afară, florăreasa, se  tot văicărea pe-aici, că să-l oprim pe pianist, că moare lumina … a venit poliția și abia au scos-o cu forța, că se speriase până și dirijorul de ea.

-        Lumina, lumina … bâlbâia directorul, sărind de pe scaun, lovit de adevărul prea simplu și prea dureros de acceptat. Începu să alerge pe coridoare, căutând pe cineva cu care să vorbească.

-         A plecat el și ea n-a mai venit. Nebunii de noi, ce orbi și proști… Ea a venit la el! La el, dintre toți, ea l-a ales pe el și el … un neisprăvit, un încurcă-lume, a vrut glorie!

Deschidea ușile cu furie până-l găsi pe dirijor. Erau prieteni, amândoi făcuseră teatrul ăsta ce era.

Se repezi către el ca o furtună și îl apucă de guler:

-          Unde e, unde e, că-i dau foc? Adu-l înapoi, adu-l înapoi azi …

-          De unde știi ...ce știi, răspunse dirijorul întinzând o hârtie.

-          Ce știu eu? Da’ tu ce știi, apucă directorul hârtia.

       Era o scrisoare de la pianist. Își cerea iertare și voia să se întoarcă. Spunea că îi lipsește lumina și muza și tot felul de alte prostii. La sfârșit întreba de balerine. Îi ruga să le găsească repede și să le spună că se întoarce. Amândoi bărbații se priveau prostiți:

-          Care balerine, domnule? Că nu erau mai multe, era una singură, fermecată, și el pe aia a abandonat-o! Ce, avea el mai multe, de rezervă? Directorul trântea scaunele pe jos.

-          Profesoara de balet, idiotule, urla acum și dirijorul, lămurit în sfârșit. Hai ... hai după ele.

       Filarmonica își reluase spectacolele.   La intrare apăruse o mică florărie, în care o bătrână cu păr de argint povestea despre zâne, îngeri și magie.  Publicul era vrăjit și orășelul din nou liniștit.

Cu adevărat fericit era desigur Pianistul, care ajungea acasă seară de seară, ținând în ambele mâini dragostea. Si pe cele două balerine.