IV. Întunericul
-
Unde
e balerina?
Și vocile creșteau din ce în ce
mai tare.
-
Balerina,
da!
-
Ce
ați făcut cu balerina?
-
Hai
să mai așteptăm puțin!
-
Nu
vezi că mai sunt câteva minute, se termină totul și ea n-a venit?
-
Să
mai cânte orchestra încă puțin, să vină balerina!
Și sala întreagă se ridicase în
picioare, dirijorul oprise muzica și aștepta ca vocile să se oprească. Cum să
explici ceva de neexplicat? Cum să accepți că acolo sosise pentru o vreme o
creatură din altă lume iar acum, brusc, ea nu mai venea? Într-un târziu oameni
se liniștiră și concertul continuă, dar fu un concert obișnuit. Bun, dar
obișnuit, aşa ca toate cele care urmaseră. Lumea venea mai rar și mai fără
chef. Tuturor le lipsea mica balerina de lumină aurie.
Când mai mult de un sfert de sală rămase
goală pentru a patra oara într-o lună, directorul îi chemă pe toți la discuții
private, garantând confidențialitatea și promițând cam tot ce se putea promite
- bani, concedii, instrumente noi sau orice altceva ar fi putut fi cumpărat. Avea nevoie de informații. Dar știe cineva când și de unde vine soarele verii? Știe cineva când și de unde
vine dragostea? Toți ar fi dat, la rândul lor, orice s-o aducă înapoi. Era ca
și când inimile tuturor se cocoșau din ce în ce mai rău, apăsate de o greutate
necunoscută, prea tristă și rece. Prin colțurile orașului nu se discuta decât
despre balerina cea mică și pierdută. Se strigau fel de fel de idei, care mai
de care mai trăznite. Să aducă preoți, vraci, alchimiști. Să caute prin
podurile clădirii, să vadă dacă nu cumva fusese vreo farsă de-a vreunei minți
geniale dar diabolice. Fusese ceva filmat? Fusese o păpușă mânuită de vreun
maestru nebun? Nu mai dură mult și începură să apară și impostori. Bărboși cu
burți mari cărau cutii de lemn și pretindeau că prinseseră fata sau că au
prizonieră pe-o sora de-ai ei, mai talentată. Primeau grămezi de bani și fugeau
înainte că scândurile căzute să arate golul din cutii, același gol ca cel din
inimile lor. Orașul era acum nefericit.
Directorul era din ce în ce mai disperat
și nu mai judeca corect. Plănuia să închidă tot și să plece în lumea largă, să
o caute. Dincolo de groaza de faliment, de fapt până și lui îi era dor de ea.
De ce nu se interesase mai devreme? De ce nu căutase să-i vorbească, măcar prin
semne? De ce nu îi arătaseră că le e dragă, că se bucură s-o vadă? Poate
plecase fiindcă nu se simțise apreciată? O speriase cineva? De ce-o luaseră ca pe-o minune meritată, care li se cuvenea tuturor, fără să se întrebe dacă nu au și ei ceva de dat înapoi? Găsea vinovați
peste tot și striga la angajații săi, care-i tolerau orice, într-o apatie
bolnavă, așteptând o rezolvare.
Până când într-o zi, femeia gârbovită
care vindea flori lângă intrarea artiștilor îi ieși în cale. Mâna ei ca o
creangă uscată îl opri, aspră. Nu-i spuse decât câteva cuvinte, dar de ajuns
să-l curenteze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu