de mica am avut mixed feelings despre revelion. poate ca e toata treaba asta cu noul inceput, cu superstitiile si toate retetele pentru succes in fata carora am fost neputincioasa. sa nu porti nimic vechi. sa nu dormi. sa nu dai imprumut, sa nu arunci gunoiul, sa iesi afara cu o geanta la tine ca sa calatoresti, sa mananci nu-stiu-ce, sa porti rosu, auriu, sa ai bani, sa te pupi, sa …sa… oh!!! niste tampenii care ne influeteaza starea de spirit aiurea. anul 2014 a fost poate cel mai frumos an al meu si s-a terminat cu un revelion foarte frumos, “ca la carte”. desi parea ca am facut tot ce trebuia, au urmat toti anii de cosmar. ceva gresisem probabil de-am rascolit vreun duh rau care m-a cotropit. si rezultatul e ca din cat de mult ma temeam de revelioane, de atunci a fost din ce in ce mai rau.
acum, sub amenintarea unui
alt sfarsit de an cumplit, am fugit. am planuit asta oarecum in secret si din
timp, crezand cu adevarat ca fac bine, ca e singurul lucru care ma va ajuta sa nu
fac revelionul in vreun spital. am fugit la mii de km de casa. si a fost in sfarsit,
intre mine si el. a fost nevoie sa vin singura, sa ma vada infranta,
ingenuncheata de frica si disperare, de un soi de imponderabilitate grea, ca sa
imi arate cat de puternic este. si eu m-am revoltat si-am plans, lipita de o
banca pana cand nu am mai avut aer si am vrut sa sar in urmatorul avion, sa ma
duc inapoi in casa mea mica, rece si goala. atunci el si-a scos din maneca
portocalii si iarba verde, aleile turiei, a mai cerut o sansa... si pana la
urma ne-am impacat. si timpul meu a curs altfel. si inima mea a batut altfel.
si altfel au fost diminetile in care mi-a spus "buenos dias, señora"
si serile in care mi-a luminat alergarile. in ultima zi din an mi-am scuturat
talpile de nisipul fin al plajelor lui. in prima zi din an am baut cea mai buna
cafea, in cea mai frumoasa cafenea - pentru ca era singura deschisa dimineata
atat de devreme. m-am intors in port sa-mi iau ramas bun si la fel cum am patit
in primavara la paris, am avut senzatia ca eu nu mai sunt, ca timpul s-a oprit
si ca ma misc doar asa ca un fel de fotografie intr-o ceata fluida. in paris as
fi zburdat fara somn zile intregi. in paris as fi putut sa raman agatata
intr-un tablou din montmartre. as fi stat un veac in cafeneaua prea mica,
mancand prima data in viata "baba au rhum". as fi vrut ca parisul sa
ma ia de mana sa-mi spuna atat: "pas encore" si as fi ramas inca o
noapte, si inca una.. asa de mult l-am rugat in gand sa ma opreasca, incat m-a
impins pe bancheta unui taxi in care traiau doua frici. a soferului - ca nu
ajunge la timp la avion si a mea - ca ajunge. parisul e doar veselie si nebunie si o sa-mi fie mereu dor sa-l vad si sa rad pe strazile lui.
acum, aici, e altfel. calm, albastru si fosnindu-si valurile, eroul meu m-a intrebat ce fac, cum sunt si cand ma intorc. diplomat si obraznic deopotriva. nu ma opreste, stie ca o sa revin. stie ca in buzunarul plin cu scoici si bilete de autobuz el s-a strecurat si mai adanc si ca atunci cand va fi vremea, o sa ajung inapoi. stie ca m-a impins la limita, ca m-a fortat foarte mult de data asta si ca am obosit acum. stie insa ca a facut bine si e mandru, fiindca mi-a dat probabil energia cu care sa mai traiesc un pic. i-am multumit dar i-am zis totusi:
¿qué es este absurdo: "paella solo para
dos personas" ? adica eu vin la tine pe strazi si nu pot sa mananc exact
ce vreau, pentru ca-s singura? s-a facut ca n-aude si m-a trimis acasa. cica s-alerg mai mult, sa
plang mai putin si sa ma-ntorc doar cand oi fi mai buna si mai intreaga decat
acum - ce-o fi vrand sa insemne asta ... dragul meu, orasul meu de la malul
marii. as vrea sa fac cum spui - sa revin intreaga. dar nu-ndraznesc sa-ti spun
ca eu nu cred ca se poate. in intelepciunea ta regala, poate ca stii tu ce
stii.
¡hasta luego!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu