mi-am luat două zile libere de la mine însămi și-am fugit într-un fel de poveste urbană. un basm calm, fără prințese, dragoni și pericole, doar cu o pisică dormind leneșă în ceainăria peste care era stăpână, cu străzi greșite și-un GPS buimăcit. aşa am descoperit că încă nu mă cunosc în totalitate - ceea ce poate fi și bine, și rău. am aflat că uneori vacanța circulă cu autobuzul, are pantofi roșii și se duce la teatru duminică seara. am găsit vacanța ascunsă într-un lac din mijlocul orașului, ieșind să ia micul dejun alături de o familie de lebede. am regăsit vacanța în muzeul satului și vai! tot acolo am mâncat înghețată într-o altă zi decât cea permisă - 14 iunie. și am tot făcut lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată, am spus lucruri pe care nu le-am mai spus niciodată. am gândit lucruri pe care nu le-am mai gândit niciodată și am așteptat lucruri pe care nu le-am mai așteptat niciodată. am mers pe jos mai mult decât aş fi crezut că pot - și aş mai fi mers dacă apusul nu mi s-ar fi așezat în spate, delicat ca o floare de mac dar hotărât să mă aducă înapoi în lumea reală, în care ambalajul sufletului meu are vârsta pe care o are, cu drepturi puține și îndatoriri multe. vacanța cu un cunoscut-necunoscut s-a terminat la capătul unui semimaraton și în loc de medalie, cu o fotografie în care părul meu e mai frumos decât în realitate.
și-apoi, a venit vara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu