cum sa inveti sa astepti. sau nu.

  pietrele asteapta. au infinita rabdare inchisa in straturile lor milenare. au vazut dinozaurii, au vazut ploile de meteoriti, cometele si eclipsele, marile cutremure si razboaie si au invatat ca totul trece, doar pietrele raman. ba au chiar o diploma de excelenta in “rabdare in asteptare”. asteapta zapezile atunci cand sunt incinse de soare. viseaza la primavara si la curcubee atunci cand sunt inecate de suvoaie de noroi. privesc catre luna si sunt convinse in secret ca sunt verisoare, ca au cazut de fapt din cer si ca au in compozitie un mineral de origine extraterestra. asteapta un ochi binevoitor si inteligent care sa le descopere si sa le transforme in exponate de muzeu sau macar in cercei pentru vreo fata traznita. asteapta fara sa intrebe pana cand, doar asteapta. pentru ele nu exista “prea devreme” sau “prea tarziu”, este doar “atunci cand trebuie”. de asta pietrele nu au riduri si nici cosmaruri.
  in schimb, inima mea pare ca nu stie sa astepte. tresare la fiecare raza de soare, la fiecare vant si la fiecare gand. de asta uneori biata de ea are cosmaruri si poate si riduri. am o inima tare indisciplinata, care se tot joaca de-a “pulsul peste 100” si care in fiecare zi in loc de “buna dimineata” incepe sa intrebe "oare e adevarat" sau "cand" sau "de ce"... ei, macar asa stiu sigur ca nu o sa se prefaca in piatra. asa o sa ramana mereu calda, facand exercitii de zambit si de iubit, uitandu-se mereu in zare, dupa tine.