si intr-o zi el iti trimite o harta veche, colorata stangaci, harta locurilor in care ati visat sa traiti. si tu alergi sa ii pui o rama, ca o granita peste care sa nu calce strainii cu ganduri rele.
  si intr-o zi el iti spune: stii ce, as vrea sa te imbraci ca si cand ne-am intalni si ar trebui sa ma indragostesc din nou de tine. si tu te trezesti speriata dar aproape ca-ti vine sa zambesti, fiindca-i recunosti dorintele nazdravane.

  si crezi ca prapastia si caderea in gol se termina. crezi ca din nou cafeaua are gust. si crezi ca poti sa colorezi din nou si ca n-ai uitat cum e sa dansezi. si crezi ca dimineata e o dimineata adevarata, nu un fals pus la cale de vreo companie de etichetat vise.
si crezi ca e de-ajuns sa crezi. si fugi sa-ti cumperi ceva dragut, asa cum numai lui i-ar placea.

 esti bucuroasa fara motiv si-ntinzi mana sa scoti speranta din coltul ei, fara manusi de protectie si te frigi din prima secunda. in prima cabina de proba, cu prima rochie in mana. cand intelegi ca n-ai putea s-o porti niciodata. si nu fiindca e rosie sau are volane. nici ca-i prea decoltata sau are umerii prea dezgoliti.

  ci doar pentru ca intelegi ca niciodata n-o sa fie langa tine el, care sa-ti inchida fermoarul la spate. 

marină

Stau la granița mării ca un pescar bătrân, întinzând plase și poticnind mișcări scurte și fără rost.

În aer foșnesc aripi de pescăruși. În zare hoinăresc vapoare în care n-am să mă urc niciodată.

Inima mea e o sticlă ciobită, acoperită de alge, închizând un mesaj scurt de SOS. 

     

      Tu la care margine de ocean m-aștepți?

cum am alergat eu cu robert

   pe robert îl urmăresc de vreo doi ani. la început vedeam știri și comentarii pe paginile de alergare și aşa am înțeles că “înghite” cu încăpățânare km și distanțe foarte lungi, că e un băiat tânăr și ambițios, cu putere și curaj. pe urmă, încet-încet am început să îi citesc blogul și aproape că nu mi-a venit să cred că există un om în combinația asta, aşa cum e el. sportiv dur, puternic și rezistent, răbdător și curios, pentru care nu există “nu se poate”. și în paralel, un tip care citește poezii, scrie despre dragoste și dor și își respectă mama aşa cum puțini sunt în stare.

   de hospice sunt legată de când le așteptam vizita ca pe o mântuire miraculoasă - până când n-a mai fost nevoie… îi apreciez cu tot sufletul și am mai alergat pentru a aduna donații pentru ei iar când au anunțat ce urmează să facă alături de robert, am știut că trebuie să fiu și eu acolo. să alerg cu el o jumătate de oră, aşa bătrână și înceată cum sunt. să vorbesc din nou oamenilor despre un nou soi de speranță domoală și bună pe care ei o pot împărți, la nevoie.

   am urcat pe bandă mai emoționată decât la orice examen, decât orice puștoaică la prima întâlnire. aş fi vrut să îl întreb atâtea. cum a fost când a terminat primii 5 km. cum a fost când a pierdut prima dată. cum face să respire când nu mai poate să respire. cum face să nu-i mai fie frică. în loc de toate astea, am tăcut stingherită și rușinată. nu mă gândeam decât cum să fac să nu-l încurc, să nu-l fac de râs. m-a izbit felul în care pășea. apăsat și ușor în același timp, mai mult zbura. privea înainte dar zâmbea și celor din jur. părea că se joacă, aşa ca un copil care fuge prin pădure “de-a v-ați ascuns”. dar undeva în colțul ochilor și-n glasul cu care spunea “mama, te rog dă-mi niște apă” se simțea bine că știe ce face și de ce face. simplu și al naibii de complicat - să alerge fără oprire 12 ore și 135 km. ca să adune donații pentru casa hospice. ca să arate că se poate ca oamenii să aibă grijă de alți oameni necunoscuți. când zâmbea, totul părea extrem de simplu. părea că după ce noi toți ne vom fi terminat alergările, boala asta nenorocită nu o să mai existe. când am urcat alături de el, eu asta am simțit. că noi, fiecare după puterea lui, o să o călcăm în picioare suferința. și că după acest război crunt de 12 ore, nimeni nu o să mai fie trist și fără speranță. când reporterul a venit să-i ia interviu, singura grijă a lui robert a fost “să nu mă faci să plâng”. i-am spus “o să plâng eu în locul tău” și a zâmbit și a dat din cap, aprobator. mă uitam la el coada ochiului, îngrijorându-mă de tot efortul și chinul prin care trebuie să treacă. amintindu-mi și de chinul prin care trec bolnavii fără speranță în spitalele noastre. gândindu-mă cum e să fii condamnat la moarte fără vreo vină. cum e să fii cel care stă, ani la rând, lângă un astfel de condamnat, care luptă fără să știe exact până când. apoi au venit bunicile acelea cu pancarte și baticuri colorate, ascunzând frunți pustiite de citostatice. când le-am văzut încurajările, eu am plâns și el a călcat și mai apăsat. alerga în mijlocul nostru dar uneori părea că e singur, că se îndreaptă către ceva ce numai el știe și caută. când m-am dat jos de pe bandă, ne-am strâns mâinile și eu i-am spus în gând că sper ca el să nu fugă de ceva ci să alerge către ceva, către visul lui frumos și albastru.

  am alergat un pic cu robert și a fost ca și când m-am întâlnit cu un extraterestru. după o vreme eu am revenit pe pământul plin de riduri, de întrebări și de neliniști iar el a rămas să zboare în continuare. eu am plâns din nou pe potecile pădurii, de singurătate, de dor și de teamă dar și de mândrie, de curaj și de bucurie. el a rămas undeva deasupra tuturor, ca să umilească demonii și fricile noastre - dar și pe ale lui.

prințesa și cenușăreasa dinăuntrul prințesei

rochia office, părul aranjat, pantofii cu toc subțire, parfumul ... toate sunt impecabile. e soare. e încă liniște.

fusta deasupra genunchilor, șosete cu buline portocalii, rucsac fistichiu și căști mici în urechi. orașul e agitat, sub un nor de oțel tainic și rece.

jeanși și cămașă albă, mărgele colorate și un singur cercel, bucle obraznice peste umerii drepți. e praf pe drum și miroase a apus.

colanții de alergare cu galaxii, tricou vernil și șireturi mov fosforescent, părul prizonier în două cozi neastâmpărate. sâmbăta dimineața, orașul aleargă.

-ce drăguță ești azi!

-nu știu cum poți să fii veselă pe ploaie...

-tu de ce nu te enervezi niciodată?

-cum de ai atâta energie și putere?

totdeauna buzele-i sunt zugrăvite cu ruj scump, ascunzând jocul de-a lacrimile.

totdeauna duce un plâns mut și lin, bine ascuns sub un parfum fin de flori.

jupuită de vie, cu brațele goale, așteptând zadarnic două palme care să-i ocrotească mâinile rănite.

separă grâul de neghină, amintirile de viitor, râsul de plâns, bucuriile de amăgiri, somnul de nesomn și rostul de “fără rost”.

de-atâta ales, nici nu mai știe dacă-i prințesă sau cenușăreasă.

crisalida

omoară-mă acum, cât sunt încă o omidă grasă și urâtă. 

nu mă lăsa să urc pe scoarța copacului și să văd soarele din vârful lui.

nu mă lăsa să mă cuibăresc sub frunzele verzi și să-mi țes acolo o casă. 

omoară-mă acum, cât sunt încă o omidă oarbă, leneșă și fără vise.

nu mă lăsa să mă fac fluture, s-ar putea să mă așez pe umărul tău și să rămân acolo,  îndrăgostită de pădurile din ochii tăi.

nu mă lăsa să mă fac fluture, căci te-aș iubi prea mult.