mă mișc cu greu pe drumul doborât de arșiță. sub ochii
mijiți vor să crească lacrimi, care n-apucă să ajungă prea jos pe obraji. se
evaporă înainte de a prinde formă. e soare, e febră și afară și înăuntrul meu.
în rucsacul vesel sunt patru cutii cu medicamente. nimic special, obișnuitele
mele amigdalite. și mă doare fiecare fir de păr, fiecare bucată de os și de
carne și nu de la boala asta banală. unde ești?
e vineri și mâine e prima zi de
vacanță de vară. în oraș copiii se plimbă cu părinții de mână și cu coronițele pe
cap. am fi plecat poate la mare noi trei. la marea noastră, la care băiatul
nostru tot vrea să mă ducă, dar care pe mine de-acum doar mă sperie.
e vineri și mâine e sâmbăta morților.
și-n loc de gustarea pentru drum, azi pregătesc coliva pe care o s-o pun în rând
cu altele, încercând să te aud ... poate.
e vineri
și e una din zilele acelea în care durerea, singurătatea și disperarea mă
apasă, ca o cocoașă hidoasă. am nevoie să-mi pun capul pe un umăr bun și
puternic, doar pentru un minut.
și brusc înțeleg cât de inaccesibil îmi este minutul
acesta, mie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu